Era casa mea…

-N-ați văzut o colibă zburând
Încoace și-ncolo, prin aer?
Era alburie, ușoară,
Ca scoica în care nu-i nimeni.

-Ba da, a trecut pe deasupra,
Prea sus s-o oprim ori străpunge,
Noi nici n-am știut ce fusese,
Atât ne păruse de stranie.

-Era casa mea de-altădată,
De care acum sunt lipsită.
Deși ea mă caută-ntr-una,
Eu vin prea târziu, când e dusă.

-Așteaptă cu noi să-și întoarcă
Privirea suratele stele
Și lasă-te-n noapte găsită
De buna cochilie pierdută.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *