O fotografie a timpului ( X)

Despărţirea face să se nască un nou anotimp al inimii, o toamnă fără de capăt în care murmurul şi şoaptele alungă cuvintele, iar gesturile zilei trezesc din adormire gesturile zilelor care au fost.

Căci oamenii orbi, oamenii mediocri, oamenii care se agaţă de vieţile lor ca de un ciot sângerând, alungă moartea din orizontul curgerii lor şi privesc doar spre prezentul etern al fericirii de plastic, inodore şi neînsufleţite.

Pentriu aceştia, pentru cei care uită, pentru cei care merg mai departe, pentru cei care zâmbesc mecanic, durerea şi dorul sunt simple detalii ale unei patologii sentimentale, un rest de care te poţi lepăda la fel cum laşi în urmă amintirile etanşe şi goale ale orelor care au trecut.

Şi am ştiut că tandra contopire dintre noi, regăsirea pe care moartea ne-a dăruit-o, ca pe o ultimă atingere, nu pot fi traduse în limba care se hrăneşte, mecanic, din resturi de sens şi fragmente sterpe de sentimente: nu lor, acestor fiinţe suspendate în zilele lor interşanjabile le vorbim, ci celor care, morţi fiind, se apropie de noi cu fragilitatea melancolică a fericirii pierdute.

Şi am învăţat, amândoi, să trăim în acest interval care se află la jumătatea drumului dintre viaţă şi moarte, în acest interval în care fotografia timpului se colorează sepia, iar toate contururile se estompează şi se topesc în pasta îndepărtării: aici, unde suntem, nu mai este nevoie de precizia aspră de tonuri, de vreme ce singurul soare care se mai iveşte este acela al amurgului.

Şi am căutat, amândoi, acest glas şi această limbă cu care să putem trece de prag, sfidând cronologia timpului îndreptat spre trecere : urcând spre începuturi, am regăsit, întreaga, tinereţea ta şi am zâmbit în clipele în care jocurile copilăriei se uneau deasupră –ne, ca un curcubeu ivit din materia viselor.

Şi nici o amintire a mea nu se mai poate întoarce fără ca o amintire de-a ta să nu o însoţească, discret, de parcă, în moarte, memoriile noastre curg împreunate şi indiscernabile , ca un fluviu ce caută marea, indiferent la ordinea peisajelor în care înaintează, halucinat şi îndrăgostit, atras de largul în care se va stinge, lichid.

Şi cine suntem noi dacă nu această fiinţă amfibie ce cunoaşte doar aerul nopţii, căutând mereu şi mereu clipirea de retină spre a se elibera din cătuşele trupului muritor? Şi cine suntem noi dacă nu aceşti paşi ce curg, inseparabil, de parcă ecoul lor ar răsuna pe dalele unor străzi himerice, de dincolo de prag?

Şi ce altceva se mai află în noi, după ce focul durerii arde în inimi, dacă nu această dragoste ce mişcă pagini şi dimineţi, flux şi reflux, voce a unui adânc tulburat de dor, anotimp de iubire, de doliu şi de singurătate?

Şi ce altceva mai pot scrie mâinile noastre pe acest ecran de pixeli al calculatorului dacă nu cuvintele în care se adună modestia dragostei tale: invocând pe cei ce morţi cei vii păşesc în ucenicia de umbră a despărţirii şi învaţă să privească cu ochii lor la ultimul cer, cel din urmă.

Dincolo de fortificaţiile de plumb ale solitudinii se află castelul simbolist spre care ai tins, adolescentă fiind, în clipele în care mâinile tale visătoare scriau pe un caiet de şcoală rândurile aşteptării : în zarea acestui aer de dor şi de amintiri te zăresc, în vreme ce cărarea pierdută se desenează în faţa mea, vegheată de parfumul tău, asemeni unui port care ne va fi adăpost, în marginea acestei toamne eterne.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *