Iar atunci când vocile şi culorile se sting, treptat, tot ceea ce mai rămâne, în inimile celor care iubesc, este urma care nu se poate şterge a paşilor de demult, asemeni unui ecou ce străbate marile camere ale copilăriei pierdute.
Căci trecerea înseamnă, înainte de toate, comuniunea care se ţese, delicat şi dureros, ca un tablou pe care mâini de fum aştern tuşele unui portret lichid şi imprecis: detaliile dispar, spre a face loc continuităţii de nostalgie ce acordă fiinţei noastre unite consistenţa unei însemnări fugare pe caietul de şcolar al elevei care ai fost.
Şi mă vei recunoaşte în clipa în care voi fi trecut dincolo de prag, nu prin ochii muritori ai unui trup muritor, ci prin lentila de lacrimi a aducerii- aminte: în cel ce am devenit, pustiit şi însingurat, tu vei zări pe cel pe care mâinile tale îl atingeau, iar fragmentele de parfum ale amiezelor noastre se vor alinia în aer, asemeni unor nori visători şi simbolişti, iscaţi de imaginaţia graţioasă a adolescentei provinciale de demult.
Şi aceasta pentru că adevărata, unica, singura viaţă care ne mai este îngăduită este cea dintre marginile acestui text în care ne zidim, ca între cărămizile casei care ne-a adăpostit lumina de toamnă,cândva: nici un alt timp nu mai contează în afara acestui timp care, întors spre sine, se dăruie introspecţiei şi reveriei, atins de valurile unei mări frământate de valuri.
Şi astfel , curăţate de zgura sensului zilei, cuvintele scrise de mâinile noastre pot construi puntea pe care am întrevăzut-o în ziua în care am ţinut în bratele mele trupul tău, ca pe o povară de lacrimi: este puntea pe care fiul risipitor se poate îndrepta spre locul unde va dobândi pacea, este puntea pe care, trecând, voi alege să nu mai privesc în urmă , cu ochii larg deschişi în aerul de dor, este puntea întinsă peste pustiul în care pasărea singurătăţii se tânguie, atroce şi aspru, neconsolată, este puntea care, înaintând în larg de unde, redă oceanului amniotic pe mamă şi copil, ca într-o monadă de cleştar a iubirii.
Şi frazele curg, purtate de energia ce trăieşte în piepturile noastre, imposibil de stins, asemeni unei răni ce nu se poate închide, sfidând anii cu chimia de taină şi de flacără. Şi frazele curg, pentru că noi nu suntem decât una şi acest întreg îşi ridică vocea spre cer, ca într-o invocaţie şoptită. Şi frazele curg, aducând spre noi pe cei morţi, pe cei ce nu mai pot îmbătrâni, pe cei ce, suspendaţi în dor, cunosc doar tihna de levitaţie a viselor ce le sunt mornânt de fum.
Şi frazele curg şi în ele dragostea de dincolo de moarte îşi regăseşte cadenţa: pas după pas, bătaie de inimă după bătaie de inimă, noapte dupa noapte, zi după zi, un anotimp de aşteptare şi de reverie, de căutare himerică şi de freamăt de ochi nocturn, un anotimp de reîntrupare şi de stingere, un anotimp de amurg peste care veghează surâsul tău discret, ca o pecete de sori.
Caci dragostea de dincolo de moarte nu se împacă şi nu poate îmbrăţisa uitarea. Una cu noi, ea este sângele ce curge în vinele noastre, pulsând în mişcarea de noapte de care ne aducem aminte, în clipa de trezie. Una cu ea, privim spre largul unde ne va fi dat să ne ducem, asemeni unui val. Teroarea treceriii nu ne mai poate locui, căci viitorul este trecutul din care venim, ca dintr-o fotografie ce adună laolaltă vii şi morţi, inseparabili.
Adânciţi în visare, înaintăm şi contururile lumii se şterg, ca urmele înscrise pe nisipul de toamnă.
Întinzând mâna în aerul de octombrie te ating şi suntem una, din nou; respiraţia nostalgiei urcă spre cer, asemeni unui zmeu al copilăriei, în vreme ce dorul ne transportă în limbul de şoapte, cu delicata mişcare a unui vânt ce alină grădina.