De demult, atât de demult, pe când elevii îşi caligrafiau visele lor delicate pe pagina de gardă a cărţilor cu cotoare melancolice, toamna era sfârşitul marilor vacanţe : un port luminat de soarele nostalgiei, dincolo de care se întrevedea doar largul de dor.
De demult , atât de demult, cei care plecau îşi întoarceau privirea spre gările lăsate în urmă: modeste miniaturi în romanele naive pe care le închipuia imaginaţia ridicată în aerul de septembrie, ca un caier de diamante.
De demult, atât de demult, mâinile celor care iubeau atingeau toamna ce pe un pahar de cristal abandonat în vitrinele sufrageriilor somnoroase: dragostea era un dar al amurgului şi o reunire delicată de umbre.
De demult, atât de demult, toamna li se înfăţişa celor ce aşteptau stingerea ca o escală înmiresmată: aşezaţi pe băncile vegheate de meri şi de trandafiri, trecerea se arcuia deasupra lor ca o boltă a cerului însuşi, punctată de nori translucizi.
De demult, atât de demult, toamna se deschidea inaintea oraşelor provinciale ca un bulevard ornat de freamăt vegetal: paşii se arcuiau ca un poem simbolist, iar fericirea naivă avea consistenţa dulceţei de cireşe- amare.
De demult, atât de demult, toamna le călăuzea privirile nu spre luminiscenţa ecranelor ce palpită orb, ci spre ţesătura de amintiri pe care o alcătuieşte timpul vieţilor noastre : moartea se adăuga vieţii, ca o pagină dintr-un album de şcolar, curăţată de lacrimi.
De demult, atât de demult,lentoarea toamnei cobora peste case şi grădini ca o ploaie blândă, ce nu cunoaşte greutatea de plumb a iernii: seninătatea se turna în gesturile ce duceau mai departe gesturile celor care nu mai sunt, adăpostindu-le ca într-o urnă funerară.
De demult, atât de demult, degetele nu alunecau în toamnă pe tastaturi şi nu întârziau pe ecrane: ele căutau tihna rândurilor cuminţi de scrisori, ca pe un semn al regăsirii şi al iubirii.
Şi din toate aceste toamne ce au trăit de demult se naşte, asemeni unei porţi de fum, toamna despărţirii noastre. Plutind în zarea unui Focşani ce nu mai este, vecină cu marea care ne-a fost casă, ea este cel din urmă semn pe care ni-l mai putem aminti, în pragul stingerii ce va să vină.
Şi din toate aceste toamne care au curs, de demult, se iveşte toamna în care dragostea noastră a atins acea tandră seninătate a echilibrului- netulburată de aşteptări necugetate, neatinsă de demonul îndoielii, suspendată pe bolta unui anotimp încremenit în propria lui mişcare.
Şi acestei toamne care este leagăn al morţii, dar şi poartă a revederii, ne dăruim, ori de câte ori un dor fără saţiu ne incearcă,cu muzica lui. Atunci, doar atunci, din toamna de dragoste şi de moarte un cântec de murmur ajunge până la noi şi simţim cum durerea devine nostalgie, în vreme ce undele vremii se întorc spre noi, îmblânzite.
Şi mi se pare că regăsim, cu privirea noastră unită, silueta ta prefirată pe un fundal mişcător, ca de lacrimi. Aşezată în toamnă, ca într-o ramă de nori, tu eşti una cu acest timp ce nu se mai stinge, căci trecutul devine singurul nostru viitor.
Şi ne este această toamnă de crepuscul şi de şoapte singurul ţărm pe care paşii noştri îl vor mai atinge. O singură dragoste şi o toamnă fără de capăt : o tandreţe a stingerii, un ecou delicat de cuvinte, o sumă de atingeri, o presimţire de parfum, o comuniune neîntreruptă asemeni visului ce ne este dat să îl visăm, în visele noastre unite.
Şi nu vom mai părăsi această toamnă în care înaintăm, ca într-o mare ce creşte din noi şi din nori : paşii curg la unison, în vreme ce umbrele celor care nu mai sunt trec în trupurile noastre eterice, ca o boare înseninată. Aceasta este toamna şi aceasta este dragostea pe care inimile noastre nu o pot uita: acolo unde freamătul verii şi încremenirea de plumb a iernii tac, noi ascultăm foşnetul de frunze şi valuri , mereu şi mereu, cufundaţi în oceanul amniotic al nostalgiei noastre.
Aceasta este toamna şi aceasta este dragostea pe care inimile noastre o regăsesc, în cadenţa de dincolo de moarte: ochii noştri sunt una, iar mâinile noastre caută atingerea discretă, asemeni unui semn de carte, regăsit peste ani.