Romanul Doamna Bovary cunoaște o exegeză bogată, iar literatura de specialitate a repertoriat acele personaje feminine care se aseamănă cu Emma din perspectiva comiterii adulterului și al sfârșitului lor tragic. Este vorba aici despre Anna Karenina, personajul eponim din romanul lui Lev Tolstoi, Luiza, personajul feminin din romanul Vărul Bazilioaparținând scriitorului portughez Eça de Queiroz și Ema Paiva, personajul central al romanului Vale Abraão, o reinterpretare a romanului francez, aparținând tot unei scriitor portughez, contemporan de data aceasta, Augustina Bessa-Luis. Dacă influența lui Flaubert asupra operei acestora din urmă este asumată de scriitori, iar similitudinile între cele două personajele feminine și Emma sunt evidente, nu același lucru se poate spune despre Lev Tolstoi. Chiar dacă nu există o poziție clară a acestuia față de opera lui Flaubert, sunt evidente în narațiune elemente de intertextualitate ce-l fac pe cititorul avizat să se gândească la Emma Bovary. Mai mult, Tolstoi călătorește în Franța în 1857, la un an după publicare romanului lui Gustave Flaubert, cunoaște limba franceză și este prieten cu Turgheniev, el însuși amic și corespondent al lui Flaubert. În această perspectivă, pare neverosimil ca scriitorul rus să nu fi cunoscut romanul lui Gustave Flaubert, subiacent construcției personajului Anna Karenina fiind astfel, conștiința unei lecturi a romanului francez. Contemporaneitatea ne aduce sub lupă o altă doamnă Bovary dar de data aceasta, prezența romanului lui Flaubert ca palimpsest este asumată de scriitoarea portugheză Augustina Bessa-Luis, care, își aproprie textul sursă, în romanului Vale Abraão[1] readaptând universul narativ al scriitorului francez în spațiul socio-cultural portughez și plasând derularea acțiunii în contemporaneitate, cu o fidelitate extrem de mare, singura diferență notorie constând în conturarea personajului feminin care nu se mai înscrie in caracteristicile definite de bovarism, este o persoană lucidă și conștientă că nu aparține acestei lumi limitate, ceea ce nu o salvează totuși de la sfârșitul inexorabil.
În acest context, intenția de a adăuga listei de mai sus un personaj autohton, ce face parte dintr-un registru stilistic total diferit și a cărei construcție evoluează într-o comedie cu numai două acte, poate părea o abordare greu de validat.
Revenind la demersul asumat, acela de a evidenția elemente comune ce fac ca două personaje care în mod paradoxal fac parte din lumi diferite, să se asemene și să acționeze conform aceleiași logici de construcție, ne propunem să abordăm în lucrare următoarele aspecte:
- Ruptura dintre aspirație și posibilități – paradigmă ce rezultă ca urmare a educației deficitare a celor două personaje feminine și a literaturii de consum achiziționate, fără a dispune de capacitatea de detașare de contextul epic și lumea livrescă din cărți. In cadrul aceleiași perspective, vom aborda ceea ce cultura de specialitate numește “alteritatea dinăuntrul nostru” sau „alteritate în subiect”, discursul inconștientului care, în cazul Emmei Bovary, se manifestă ca urmare a lecturilor avute și însușite care au generat o antinomie imaginar – realitate. Relația dintre Emma și Charles Bovary este sortită eșecului pentru că acesta din urmă reprezintă pentru Emma un celălalt observat prin filtrul deformat al imaginarului. Acest aspect este valid și în cazul Ziței care divorțează de Ghiță Țircădău, un mitocan care nu se ridică la nivelul așteptărilor personajului, caracterizat de jupân Dumitrache ca fiind o “fată frumoasă, modistă și educată și trei ani la pasion”.
- Insatisfacție resimțită în fața limitelor proprii, fără a reuși însă să le depășească – aspect născut dintr-o autoapreciere exagerată și translatarea neverosimilului ficțional la realitate. De aici rezultă drama uneia și ridicolul celeilalte. Pentru Emma Bovary, resemnarea ar transpune-o în mediocritatea unui destin refuzat, motiv pentru care nu acceptă ca soluție a eșecului decât moartea. În cazul personajului lui Caragiale, acesta nu are simțul limitei. Zița este o persoană sentimentală, o ignorantă suprasaturată de „Dramele Parisului” și al cărei caracter aflat într-o permanentă surescitare, declanșează qui pro quo-ul în jurul căruia se construiește comedia. În cazul ei, aspirațiile de mare doamnă educată la „pasion” și încercările de a stăpâni un limbaj elevat, presărat de franțuzisme prost întrebuințate, evidențiază decalajul între aparență și esență declanșând astfel comicul de limbaj și cel de situație.
Biografia lui Flaubert și studiul corespondenței masive a acestuia evidențiază spiritul antiburghez ce străbate vizibil viața și opera scriitorului care a denunțat frenetic mentalitatea burgheză, dezumanizarea etică și estropierea morală. Într-o scrisoare adresată surorii lui, scriitorul afirmă: “Donc M. et Mme D***, qui sont philippistes enragés, qui vont à la cour et qui conséquemment, comme Mme de Sévigné après avoir dansé avec Louis XIV, disent : quel grand roi, ont été très choqués de la manière dont je traitais celui-ci. Mais tu sais que plus j’indigne les bourgeois, plus je suis content.[2]”
Această ostilitatea față de contextul social de după Restaurație s-a transpus epic în universul romanesc. Oameni ancorați în stupiditate, mediocritate omniprezentă, existență sumbră și sterilă sunt elemente imuabile în spațiul narativ al Doamnei Bovary. Maria Vargas Llosa este de părere că romanul “transformă în materie fundamentală nu lumea burgheziei, ci ceva mai vast, ce acoperă toate clasele sociale: regatul mediocrității, universul cenușiu al omului fără însușiri[3]”. Satira adusă burgheziei reprezintă așadar, o temă recurentă în opera lui Flaubert. Într-una din corespondențele sale, scriitorul însuși mărturisește făcând referire la Madame Bovary: „J’ai voulu montrer que les tristesses bourgeoises et les sentiments mediocres peuvent supporter la belle langue.“ Pe fondul acestui decor de provincie își trăiește viața, suportând cu greu banalitatea existenței, Emma Bovary.
Corespondentul ei în literatura autohtonă, Zița, face și ea parte din același regat al mediocrității, fixată cronologic în contextul “ascensiunii păturilor mijlocii sub flamura liberalismului”, mai exact “guvernarea lui Ion C. Brătianu, perioadă de grăbită ridicare a burgheziei, care își consolidează puterea economică și începe să afișeze ambiții aristocratice”[4]. Ca și Flaubert, dar într-un alt registru, cel al comediei, Caragiale denunță această ascensiune a micii burghezii, satirizând formele fără fond, pretenția ridicolă de ascensiune a inșilor limitați în propria ignoranță.
Elementul particular ce se detașează din ansamblul caracteristicilor celor două personaje suspuse atenției, convergând spre ruptura dintre aspirație și posibilități, este reprezentat de receptarea deficitară a literaturii parcurse de acestea, cauzată de o educație defectuoasă și care conduce infailibil către o incapacitate de detașare de contextul epic și identificare cu personaje neverosimile. Emma este considerată de teoreticienii receptării textului literar, ca fiind încarnarea unui mauvais lecteur, cititorul pasiv, incompetent, incapabil de a adopta o atitudine critică vizavi de conținut și căreia i se opune le bon lecteur, cititorul reflexiv, analitic.
Francoise Gaillard, propune o reinterpretare a imaginii stereotipe de mauvais lecteur a Emmei, evidențiind fascinația pe care aceasta o resimte în fața imaginilor. Ipoteza enunțată de criticul literar în articolul « Elle avait lu Paul et Virginie » ou les moments parfaits d’Emma este aceea că visele Emmei sunt hrănite nu de narațiunea propriu-zisă, ci de ilustrțiile, gravurile, vinietele care însoțesc textul, într-un cuvânt, toate acele imagini care, întrerupând lectura, transformă ceea ce a fost citit în “stereotip figurativ” reducând astfel conținutul la o succesiune de tablouri a cărei înlănțuire devine incomprehensibilă:
l’illustration offre l’avantage de présenter aux yeux du lecteur la scène dans sa totalité, lui conférant ainsi une forme de cohérence et de nécessité qui manque à la scène lue en raison du fait que les éléments qui la composent ne se dévoilent que successivement, au fil de la lecture, ce qui oblige le lecteur à tout un travail mental de reconstruction du tout, et l’on sait qu’Emma Bovary n’est pas une cérébrale. La meilleure preuve en est qu’au couvent ce ne sont ni les leçons de catéchisme, ni les textes de son paroissien, ni la poésie des prières qui font naître en elle quelques élans mystiques vite abandonnés, mais des images religieuses populaires[5].
În aceeași categorie de mauvais lecteur se înscrie și Zița. Într-un eseu despre opera lui Caragiale, ca vast studiu dedicat fenomenului kitsch, cauzelor, formelor și manifestărilor lui, Ștefan Cazimir afirmă referindu-se la personajul caragialesc:
Literatura îl proiectează într-un spațiu al iluziei, experiența trăită îl readuce la alteritate. Care e orizontul de lectură al personajelor? Indicațiile, puține, sunt suficiente totuși spre a sugera sfera și calitatea opțiunilor. […]Zița devorează Dramele Parisului ale lui Ponson du Terrail. Este vorba fără abateri, de o literatură kitsch, alcătuită majoritar din produse ale romantismului epigonic, ajuns a întruchipa o caricatură involuntară[6].
Disimulând mediocritatea în savoir-faire-ul dictat de elită, pe care trebuie negreșit să și-l însușească, Zița manifestă o “adeziune mimetică și superifcială” față de tot ceea ce se înscrie în tiparul enunțat de comme il faut:
Jupân Dumitrache: […] Cum auzii eu de „Iunion”, mă făcui verde la față. „Ce să mai căutăm la comediile alea nemțești, niște mofturi; dăm parale și nu înțelegem nimic.
Zița: “Ei, Doamne! Țațo, parol, știi că ești curioasă! Ce, pentru comediile alea mergem noi? Mergem să mai vedem și noi lumea. Ce, adică toți câți merg acolo înțeleg ceva, gândești? Merg numai așa de un capriț, de un pamplezir[7].
Dând dovadă de o autoapreciere exagerată, a cărei justificare o găsește în anii petrecuți la pension, Zița reprezintă în repertoriul vast al categoriilor umane din universul lui Caragiale, femeia emancipată. O apropie de Emma Bovary maladia de care suferă, bovarismul, manifestat în intensitate redusă dar sub o simptomatologie clară: nemulțumită de realitatea propriei condiții, își creează o personalitate fictivă, marcată de ambiții sterile și neverosimile, evadarea în imaginar și romanesc reprezentând în cazul ei un subterfugiu. Sub imperiul bovarismului, mariajul cu Țircădău va fi sortit eșecului: “bine că m-a scăpat Dumnezeu de traiul cu pastramagiul! Să trăiesc eu cu un mitocan! Nu era de mine; eu sunt o persoană delicată; bine că m-am văzut liberă![8]”. Transpare în subsidiar imaginea de sine extrapolată a Ziței care se consideră superioară fostului partener de căsnicie, “om fără ambiț” și năzuiește la un “bărbat mai de onoare[9]” decât acesta.
În discuția pe care o are cu Ghiță Țircădău, și despre care aflăm din relatarea pe care i-o face Vetei, Zița declară cu emfază probabil: „sunt liberă, trăiesc cum îmi place!”. Ne vom opri asupra acestei aserțiuni pe care trebuie să o înțelegem în contextul unei lumi eminamente patriarhale ce face improbabil dezideratul Ziței. De altfel ieșirile în societate se desfășoară sub prezența imperioasă a unei figuri masculine, Jupân Dumitrache în cazul nostru, de unde și revolta Ziței cu privire la refuzul acestuia și al Vetei de a o mai însoți la Iunion: “Fir-ar a dracului de viață ș-afurisită! Că m-a făcut mama fără noroc![10]”
Discursul personajului lui Flaubert aduce deseori în prim plan condiția femeii private de libertate. De aici se naște drama Emmei: din incapacitatea de a acționa liber, fără a fi supusă privirii moralizatoare a societății. Sunt numeroase în roman considerațiile acesteia asupra sentimentului de libertate la care aspiră în van.
Își dorea un fiu; îl va boteza Georges și ideea asta de a avea un băiat era ca speranța unei revanșe împotriva tuturor neputințelor de odinioară. Măcar un bărbat e liber. […] Însă o femeie e veșnic împiedicată de ceva. Inertă și flexibilă în același timp, are împotriva-i slăbiciunile trupului și servituțile legii.[11]
Conștientă de limitele feminității, Emma își asumă, pentru a se elibera de constrângerile societății, o masculinitate marcată prin vestimentație, atitudini, acțiuni sfidătoare.
Fiecare dintre cele două personaje își trăiește lipsa de libertate și limita impusă de societate în felul ei: Zița superficial, cu puseuri de disperare și lamentări zgomotoase, Emma Bovary printr-o necontenită încercare de a o depăși, sortită inevitabil eșecului.
Un alt atribut comun celor două personaje feminine supuse analizei, este reprezentat de nevoia validării sociale. Acest aspect se poate materializa în cazul Ziței numai prin căsătoria cu un bărbat “mai de onoare” aparținând unei lumi superioare. Idila ce se înfiripă între ea și Rică Venturiano nu este întâmplătoare: “După port nu seamănă a fi negustor”, afirmă Jupân Dumitrache, aparențele fizice oferind indicii clare asupra unei apartenențe sociale. Cât despre Emma, aceasta vrea să-și trăiască viața înconjurată de eleganță și rafinament fără a-și reprima în același timp dorințele trupești pe care Charles nu i le poate înțelege, din ignoranță, motiv pentru care cade în brațele lui Rodolphe, aristocrat ce ar putea să-i satisfacă atât nevoile afective, cât și să-i asigure confortul financiar: „Atunci, dorințele cărnii, pofta de bani și melancoliile patimii, toate se contopiră într-o singură suferință; și, în loc să-și mute gândul, insista mai mult, ațâțându-și durerea și căutând pretutindeni prilejuri. […] se văita că n-ava catifea, că-i lipsea fericirea, că visurile-i erau prea înalte.[12]”
George Călinescu scria în Domina Bona: “Zița e un fel de Madame Bovary sub raportul mirajului unei alte lumi. Cum însă ea nu întâmpină nicio piedică morală în relațiile cu Rică se poate înscrie în categoria Julietei.[13]” Sub lumina unei receptări al cărei conținut se îmbogățește constant, considerăm că afirmația criticului are un aspect restrictiv și că apropierea de Emma Bovary nu se reduce strict la “mirajul uni alte lumi” spre care amândouă aspiră. Fiecare își trăiește bovarismul în stilul caracteristic, nuanțat de mediul în care își derulează existența, relațiile interumane și contextul social în care evoluează. Emma Bovary își trăiește angoasa, acel malaise care în timp a devenit concept literar și ulterior psihologic, la cote paroxistice. Suferința ei vine din incapacitatea de a atinge o limită pe care în mod eronat o consideră accesibilă dar nu dispune de resursele necesare: “Bovarismul este o boală de resurse provocată de o limită de atins care joacă rol de fantasmă. Bovaricul nu are resurse spre a se depăși înspre locul năzuinței sale. […] În afara insatisfacției sale, el nu posedă temeiul obiectiv pentru a ieși din hotarele eului său și a năzui spre altceva.[14]” Rămânând în cadrul definiției lui Gabriel Liiceanu, Zița se regăsește și ea în semiologia enunțată cu precizarea că “spațiul care se întinde între limita de depășit și limita de atins generează fie comedia pretențiilor, fie o dramă a neputinței.[15]”
[1] Titlul romanului
[2] Gustave Flaubert, Scrisoare către sora sa, Paris, 26 iulie 1842, consultată online, https://flaubert.univ-rouen.fr/correspondance/conard/outils/1830-44.htm .
[3] Mario Vargas Llosa, Orgia perpetuă. Flaubert și doamna Bovary, București, Humanitas, 2013, P.242.
[4] Ștefan Cazimir. I.L. Caragiale față cu kitschul, București, Humanitas, 2012, p. 47.
[5] Françoise Gaillard, “« Elle avait lu Paul et Virginie » ou les moments parfaits d’Emma”, Flaubert. Revue critique et génétique, consultată online pe seitul: https://journals.openedition.org/flaubert/2361 la data de 02 septembrie 2020.
[6] Ștefan Cazimir. I.L. Caragiale față cu kitschul, București, Humanitas, 2012, p. 75.
[7] I. L. Caragiale, Opere. Teatru, București, Editura Fundației culturale române, 1997, p.27.
[8] I. L. Caragiale, Opere…, op. cit., p. 25.
[9] I. L. Caragiale, Opere…, op. cit., p. 24.
[10] I. L. Caragiale, Opere…, op. cit., p. 28.
[11] Gustave Flaubert, Doamna Bovary, București, Editura Polirom, 2007, p. 136.
[12] G. Flaubert, Doamna …, op. cit., p. 159.
[13] George Călinescu, Domina Bona in Opere, vol. VI, Publicistică, București, Editura Fundației naționale pentru Știință și Artă, 2008
[14] Gabriel Liiceanu, Despre limită, București, Humanitas, 2019, p. 97.
[15] G. Liiceanu, Despre…, op.cit., p.98.
