Intimitatea noastră, în acest timp de dincolo de moarte, este una a viselor şi a reveriei: noaptea şi amurgul sunt porturile în care ne adăpostim şi spre ele ne întoarcem atunci când povara singurătăţii apasă, aspru, pe umerii noştri, ca un giulgiu de fum.
Intimitatea noastră, în acest timp de dincolo de moarte, este una a introspecţiei şi a contemplării: tăcerea bântuită de murmur cheamă spre noi frazele în care ni se pare că mai regăsim ceva din freamătul pierdut al dimineţilor în care mai puteam spera în viitorul luminat de soarele discret al dragostei noastre.
Intimitatea noastră, în acest timp de dincolo de moarte, este una a îndepărtării şi solitudinii: în jurul nostru creşte cerul populat de spectre blânde, iar în mişcarea lor celestă întrevedem un contur al amintirii, asemeni unei cărări ce duce mai departe, tot mai departe, spre capătul de lume unde ne vom regăsi liniştea, ca pe un promontoriu marin, izbit de valuri şi setos de larg.
Intimitatea noastră, în acest timp de dincolo de moarte, este una a crepusculului şi a şoaptelor: vorbele omeneşti nu mai răsună în acest văzduh atins de vântul grădinilor noastre şi singura cadenţă ce se mai distinge este aceea a respiraţiei fiinţei care am devenit, prin contopirea cea din urmă.
Şi poate de aceea dorul ce locuieşte inimile noastre retrezeşte chipul tău şi îl proiectează pe ecranul mişcat şi neliniştit al clipelor de iris magnetic: mereu aceeaşi, neîntunecată de bătrâneţe sau de durere, cu surâsul melancolic gravat în destinul tău himeric, tu mi te înfăţişezi cu graţia ce se topea în rochii şi în parfum, ca o boare, sfidând trecerea şi moartea cu seninătatea de amurg a toamnei ce suspendă încremenirea de linţoliu funerar a iernii.
Şi poate de aceea îmbrăţişarea de fum care ne mai este îngăduită are imtensitatea de flacară a unei arsuri ce nu se poate cicatriza, niciodată: cei care uită, cei care trec, cei care se împacă, cei care lasă în urmă nu pot resimţi tulburarea de stea în geneză a dragostei ce arde în adânc de vise ca un foc hrănit de anii în care fericirea ni se părea eternă.
Şi poate de aceea, în vise fiind, eu nu îţi mai vorbesc, ci doar te ascult, cu mirarea îndrăgostită a copilului care te admira cândva, ca şi cum aş vrea, cu disperare tandră, să îmi reamintesc, ajuns în pragul de dimineaţă, glasul şi atingerea ta, alungând timpul care se aşterne peste noi, ca o pulbere ce estompează contururi şi convoacă despărţirea.
Şi poate de aceea, în clipa în care totul va fi ajuns la capăt, iar curgerea de timp omenesc se va fi încheiat, în acest zâmbet complice cu care mă întâmpini mă voi topi, la rândul meu, umbră ce se adaugă umbrelor ce ne înconjoară, ca un clopot de stele marine: va fi toamnă şi va fi amurg, iar dragostea va picura în inimi înseninarea ce o credeam uitată.
Şi de abia atunci visul ne va inunda vieţile, dincolo de pragul morţii, năvălind ca o promoţie de valuri spre ţărmul unde ne-am găsit adăpost. Din şoapte, din murmur, din atingeri şi surâsuri ne vom ţese cerul contemplat de ochii noştri uniţi, eliberaţi, în cele din urmă, de timp, de despărţire şi de aşteptare. Şi glasul tău se va distinge ca un semn al iubirii, neatins de aripa morţii: reuniţi, vom întâmpina cântecul ce creşte din inimile noastre, ca un desen al norilor de noapte.
