Celor însetaţi de misterul catifelat al paginilor mateine literatura lui Barbey D’Aurevilly le poate deschide o poartă spre acelaşi domeniu al tainei şi al extraordinarului. Căci, asemeni lui Mateiu I. Caragiale, Barbey nu poate fi un scriitor degustat decât de o comunitate de iniţiaţi; prin tematică şi prin frazare, arta sa merge împotriva curentului, căutând, mereu şi mereu, zona de umbră a destinelor şi a vieţii.
Iar “Diabolicele”, reeditate acum în traducarea subtilă a Irinei Bădescu, sunt împlinirea cea mai inaltă a acestei poetici. Polemizând cu epoca în care este prizonier, refuzând realismul plat privit ca orb şi irelevant, Barbey se abandonează unei căutări care face din textele sale o emblemă a decadentismului. Ca şi des Esseintes, personajul lui Huysmans, Barbey nu este acasă în timpul său, de unde şi tentaţia de a ridica vălul ce ascunde poarta ce duce spre alte lumi. Încăperile operei sale sunt saturate de parfumuri şi de culori tari, în vreme ce iadul este, de cele mai mult ori, ţara în care se află personajele sale.
Proza lui Barbey este proza unui dandy, a unui artist care alege artificialitatea în detrimentul vieţii mediocre. Proza lui Barbey este privirea ce intră în intimitatea caselor, străzilor şi a saloanelor, spre a desluşi ceea ce pare de nepătruns. Iar ochiul lui Barbey este atent la o geografie umană aparte: continentul său de eroi şi de eroine este modelat de forţele teribile ale urii şi ale iubirii. Binele rareori se iveşte aici. Răul pare să se nutrească din solul imaginaţiei sale.
Imagistica decadentă a lui Barbey se organizează în jurul unei obsesii, aceeea a tainei. Iar întruchiparea tainei este straniul sfinx, creatura care nu poate trăi decât în unire cu enigma sa. Provocarea artei lui Barbey este aceea de a interoga secretul unui sfinx ce se află printre noi, neştiut, copleşit de straturile vieţii moderne. Precum Balzac, cel din “Facino Cane”, Barbey este posedat de un instinct al văzului, graţie căruia poate ajunge în adâncurile inaccesibile contemporanilor săi.
Căci textele lui Barbey sunt istorii prin care taina este împartăşită, fără a fi epuizată. Ritualul conversaţiei este rama în care se plasează povestiirile sale. Şi se întâmplă ca privirile să se întâlnească, iar din această întâlnire să se nască taina însăşi. Perdeaua stacojie este un simbol al ferestrei care se întredeschide: dragostea, excesul şi moartea coexistă în acest spaţiu saturat de mister. Sfinxul feminin din paginile lui Barbey ia cu sine în mormânt secretul. Sfinxul nu se poate supune dictatului omenesc. El merge dincolo de marginile firii.
Estetica umbrei este şi estetica nemăsurii. Decorul lui Barbey este copleşit de culori şi de voci care ies din tiparele comune. Doar aici crima este un afrodiziac şi doar aici rădăcinile plantelor sunt înfipte în solul irigat de sânge. Doar aici dragostea se împleteşte cu răzbunarea şi doar aici străzile provinciale sunt poarta dincolo de care palpită inimi sălbatice.
Căci literatura lui Barbey sfidează verosimilul, fascinată de chipul de meduză ce îl seduce pe privitor. Temeritatea artei sale este cutezanţa acestei priviri. Soarele care pluteşte peste pământul ficţiunilor sale este soarele însângerat şi tainic al păcatului , dragostei şi al urii: din esenţele tari al vieţii secrete ”Diabolicele “ extrag lichidul rar al capodoperei.
