Raymond Antrobus Poate că cea mai însemnată identitate a mea este aceea de fiu mama mă întreabă cum să deschidă o nouă filă pe laptop, să trimită o fotografie prin e-mail, mă sună să mă întrebe — poți schimba becul din capul scărilor? mama petrecând ore întregi ajutându-mă […]
„La femme gelée” / “Femeia îngheţată” (1981, netradusă în limba română), urmărește, în stilul lui Annie Ernaux, al biografiei autoreferențiale, parcursul identității feminine de la vârsta copilăriei mici pană la vârsta adultă. La fel ca „La honte” sau „La place”, „La femme gelee” este încercarea autoarei de a se încadra […]
Şi intrăm în toamnă ca într-o criptă funerară saturată de şoapte: octombrie se înfăţişează ca o pagină atinsă de mâinile celor morţi, delicat şi tandru, chemare a anilor duşi, convocare a memoriei ce ne bântuie, asemeni unui vânt de larg, visător. Şi suntem primiţi de toamnă cu îngăduinţa nostalgică a […]
Şi ne putem aduce aminte cu adevărat de fericirea care ne-a fost dată doar în anotimpul în care păşim pe solul aspru şi neindurător al singurătăţii: doar atunci, vegheaţi de soarele ce se iveşte din oceanul amniotic al iubirii pierdute, ochii noştri pot regăsi intensitatea de culori şi de parfum […]
Iar atunci când vocile şi culorile se sting, treptat, tot ceea ce mai rămâne, în inimile celor care iubesc, este urma care nu se poate şterge a paşilor de demult, asemeni unui ecou ce străbate marile camere ale copilăriei pierdute. Căci trecerea înseamnă, înainte de toate, comuniunea care se ţese, […]
Despărţirea face să se nască un nou anotimp al inimii, o toamnă fără de capăt în care murmurul şi şoaptele alungă cuvintele, iar gesturile zilei trezesc din adormire gesturile zilelor care au fost. Căci oamenii orbi, oamenii mediocri, oamenii care se agaţă de vieţile lor ca de un ciot sângerând, […]
Şi nu mai este nevoie să te privesc în fotografiile noastre , ( atât de puţine şi de fragile, smulse vremii prin timida complicitate a aparatului ce suprindea mişcarea surâsului tău melancolic), de vreme ce suntem una, iar fiecare fragment de oglindă în care mă contemplu readuce spre noi doar […]
Cuvintele romanului nostru de dragoste au crescut, temerar şi visător, din materia despărţirii: trezite în noi de moarte, ele au căutat drumul sore lumina zilei, trecând prin vămile de vis şi de negură ale somnului magnetic. Şi astfel am păşit pe un pământ pe care nu ni-l putusem închipui niciodată, […]
Şi mi se pare, recitind aceste pagini care sunt parte din creşterea timpului însuşi, că doar pudoarea şi modestia sunt pământul din care se iveşte, timid şi tandru, dragostea de dincolo de moarte. O dragoste care îşi proclamă, în viaţă fiind, histronica ei explozie de sentimente nu este dragoste, ci […]
Fotografia timpului nostru nu mai cuprinde imagini al căror contur să mai înfrunte limpezimea dimineţii: cadrele ei au căpătat imprecizia lichidă a unui val care porneşte, alungat de vânt, spre a se pierde în larg. Fotografia timpului nostru este un epilog care se scrie la căpătul unui roman de dragoste: […]
