Revenind la „Ioana” lui Anton Holban şi la amănunţitele discursuri literare, care se opresc, ca atâtea alte discursuri din literatura română interbelică (şi nu numai), la investigarea misterului feminin. Amestec de „cherchez la femme” și mister feminin nedezlegat, totuși personajul feminin din „Ioana” nu este în centrul romanului lui Holban, aşa cum poate ne-am aştepta.
E marginală Ioana, dar se află totuși într-o marginalitate onorantă faţă de Irina, de exemplu, din primul volum al trilogiei lui Holban: “O moarte care nu dovedeşte nimic”. E ca rama unui tablou Ioana. În centrul tabloului aflându-se chiar naratorul-personaj, cu vocația nefericirii și a introspecției radicale, din care rezultă și un chin al subiectivității şi al condiţiei sale solipsistice.
Spațiul, ca spațiu-captivitate, unde Sandu şi Ioana se exilează de bunăvoie, e iarăși un element ce o plasează pe aceasta din urmă în condiția marginalității. Cei doi nu pot trăi împreună, dar nici nu se pot despărți, iar spațiul închis în care trăiesc e simbolul acestei captivități consimţite.
În trilogia lui Holban, compusă din “O moarte care nu dovedeşte nimic”, “Ioana” şi “Jocurile Daniei”, în care Sandu rămâne personajul masculin constant, Ioana, deşi marginală, este cea care asigură în cea mai mare măsură echilibrul cuplurilor. În duo-ul Irina-Sandu, cel din urmă se mulţumeşte să primească admiraţia unilaterală a Irinei, în timp ce duo-ul Ioana-Sandu se echilibrează. Protagoniștii se află aici într-o permanentă luptă de orgolii din care niciunul niciodată nu va fi ieșit învingător, iar disputele dintre ei rămân întotdeauna netranșate. Ceea ce îi ţine împreună este condiţia nefericirii lor, cauza acestei nefericiri fiind diferită pentru fiecare dintre ei: pentru el, lipsa sensului şi nevoia de solitudine; pentru ea, permanenta nelinişte şi prea marile ei planuri niciodată puse în practică.
Deși marginală Ioana în acest text, se bucură de o portretizare generoasă. Imaginea ei nu e din cele clasice, idealizate, ci este un întreg tablou de contrarii şi paradoxuri. Este uneori neglijentă în felul în care arată, dar compensează prin dăruire totală și incapacitatea de a disimula trăirile intense. Este uneori masculină în comportament și gândire și deosebită prin „ravagiul care îi tulbură tot timpul ființa, prin necesitatea de a fi nefericită”. Mai este și „păcătoasă” Ioana, și inteligentă, și mândră, și inconsecventă, și chinuită, şi naivă, şi excesivă, şi pasională în susţinerea punctelor de vedere literare.
Ioana, femeia iubită și detestată, cu fire dublă, ce se dăruieşte și pedepseşte în același timp, rămâne pentru naratorul-personaj în zona „misterului feminin intact”, aşa cum îl identifică şi Ioana Pârvulescu în „Alfabetul domnilor” (2025). Dar cum e vorba despre un discurs literar masculin, vom şti doar parţial, tot prin lentilă masculină, cum îl vedea Ioana pe Sandu: o maşinărie complexă, îmbrăcată în straturi de ambiguitate multe și imposibile, indiferent faţă de ea şi, astfel, dând senzaţia de lipsă de umanitate. Ce mai știm despre el tot de la el, e că este cel puțin la fel de orgolios ca Ioana şi nedisponibil la orice i se par a fi încercări de transformare sau renunţare la solitudinea sa.
Marginalitatea Ioanei mai vine – şi o aflăm chiar de la Sandu -, și din autoiluzionările în care cad adesea unele femei, de a crede că pot oferi imposibilul prin dragostea lor, uitând adesea, că bărbaţii nu vor decât „să fie lăsaţi în voia propriilor lor chinuri.”
Marginalitatea Ioanei se observă şi în contradicţiile din care este construit Sandu: o doreşte pe Ioana ca prezență fascinantă, dar o respinge ca realitate cotidiană care îi tulbură solitudinea şi nevoia de autoanaliză şi introspecţie.
“Ioana”, cu tot tabloul ei contradictoriu, menţine totuşi sentimentul erotic la un nivel al prezenţei şi al interacţiunii. Ca pentru a o anticipa pe Dania din ultimul volum al trilogiei, ce va fi parte a unei iubiri limitative, desfăşurate în absenţă şi ca ideal.
Şi poate că de aceea Ioana conchide, fără vreo mare nădejde şi tot într-un soi de iluzie auto-întreţinută, ca pentru a da o brumă de consens legăturii zbuciumate dintre ei, că ea şi Sandu sunt, în fond, un fel de jumătate artistică. Nici pe departe ideală, dar totuşi un fel de jumătate estetică: „şi oricât nu ne-am înţeles, am fost perfect asemănători”.
