Un poliedru rafinat. În proză

Marta Petreu revine cu roman – ”Supa de la miezul nopții”. Este, deocamdată, al doilea titlul din această specie literară – pentru mine și sunt convins că nu numai pentru mine în acest fel: regală – din portofoliul scriitoarei și eseistei. ”Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului”  (2011) este romanul său de debut.  Ambele cărți sunt publicate la Polirom, una dintre editorile-amiral ale scenei noastre editoriale (și) pentru istoria recentă a prozei românești.

Unde așezăm acest roman, dacă ar fi să încercăm să îl legăm de cîteva coordonate care țin de substanța criticii de întîmpinare? Nu la roman social, nu la roman politic – în mod cert. Dar la roman cu puternic substrat psihologic, da, fiindcă ”Supa de la miezul nopții” este, în mod apăsat, carte unor minți și a unor relații. Sigur că aceste relații se întâmplă într-o serie de contexte sociale care ne sunt livrate sub forma unor schițe destul de limpezi; și, sigur că da, putem recunoaște în contextele respective fragmente de lumi recentă, să le spunem așa. Dar ceea ce cred că este esențial în această carte este povestea despre substanța unor relații – de cuplu, în mod fundamental. Și, la fel de important, contează foarte mult și pun diferență specifică – narațiunea despre ce fel de softuri sunt cele pe care stau mințile personajelor principale.

Dacă numărăm vocile care vorbesc / povestesc în acest roman, ele nu sunt, desigur, foarte multe. Dar fiecare dintre aceste voci nu vorbesc linear, ci o fac, la rîndul lor, ”pe mai multe voci”. Prin urmare, numărul perspectivelor pe care le avem cu privire la ce este (în) acest roman se duce la pătratul numărului inițial sau cubul acestuia sau chiar la mai mult decît atît. Și aceasta este foarte bine pentru straturile de sens cu care lucrează și / sau pe care le propune romanul de față. Un fel de poliedru de proză, cu lumini, umbre, penumbre – numeroase, provocatoare, atît de umane.

supa coperta marta petreu

Undeva, spre finalul cărții, există (pag 280) un pasaj care sugerează acestă tehnică – cu ajutorul căreia Marta Petreu coboară nu atît într-o intrigă cu accente puternic dramatice și dramaturgice, cît în pliurile sufletești. E pasajul care rezumă o scenă oarecum picturală: ”am lucrat mult, finisînd din culoare cele trei fețe: lividă și încercănată, în așteptare, fața figurii umane de jos; auriu-arămie și liniștită ca o ființă adulată mulțumită de ea însăși, fața în strălucire a îngerului celui mare; o față la fel de brună și strălucitoare, dar fragedă, cu trăsături dulci și priviri umede, pentru puiul de înger”. Aici sunt trei fețe – în întreg romanul, pentru unul și același personaj, sunt mult mai multe. Și foarte bine scrise, foarte convingătoare.

Un mic avertisment, dar prietenos: ”Supa de la miezul nopții” nu este un roman ușor de citit. E un text în care nu se intră ușor, o carte densă,  uneori chiar dificilă – pentru că e destul de solicitantă. Dar, dincolo de aceasta, și mult mai important de fapt, este o carte care dăruiește mult cuiva care face un efort de lectură așa cum romanul îl merită: răsplata este, aș zice, pe măsura efortului.

Una peste alta: o carte foarte puternică, bine ținută sub control de către autoarea ei – iată, nu doar o excelentă eseistă, nu numai o poetă remarcabilă, ci și o foarte foarte bună prozatoate. Pentru mine, atectiv-intelectual: una dintre bucuriile de lectură ale ultimelor săptămâni. Dar, cum spuneam, nu chiar de la primele pagini J

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *