Moni Stănilă, în Colonia fabricii, volum publicat la Cartea Românească, în 2015, scrie o poezie ca un ecou, trecută printr-un soi de substanță care o scoate din comun, o poezie aproape complet privată de metaforă. Această aparentă neutralitate stilistică e facilitată și de intruziunea, la tot pasul, a unor fragmente clar delimitate din procese-verbale aiuritoare, uitate în arhive de primării comunale. Chiar și titlul e unul antiliric, cu trimitere la o biografie monotonă, ca firul ierbii în creștere. Mi-ar fi greu să identific, în fiecare ”poem”, trăsăturile poeziei scăpate de sub pulpana (auto)reflexivității, mai că aș pune ghilimelele când scriu cuvântul poem. Mai degrabă, cum au spus-o și alți critici literari, textele poetei bănățene, stabilită, de ceva vreme, în Republica Moldova, sunt prozopoeme sau poeme narative sau poezii în proză. Un fel de ripostă la starea generică a poeziei. Un fel de căutare a poeziei, acolo unde ea pare că nu (mai) există. Un fel de soluționare a vieții, cu toate acutele ei neajunsuri, prin refacerea traseului poetic, așa cum a fost el modelat, dintotdeauna, în firea lucrurilor. Simplu, fără stilizări, fără șabloane, fără estetizări gratuite.
Personajele aparțin unui spațiu bine conturat, unei comunități sau unei familii din Banat, ele construiesc un fel de hartă sufletească autentică, cu unghiurile, cu muchiile estompate, de nu ar fi încă vii. Materialul e scindat în trei secțiuni cu nume de bărbați: Alexandru (1900-1984), Ion (1908-1981), Dan (1946-2064). A treia, prin intervalul propus, 1946-2064, catapultează totul într-un viitor incert, de SF aproape. Pune sub semnul întrebării tot ce a fost spus, poetic gândit, în celelalte două secțiuni. E o lovitură de maestru shaolin, cu extracții dintr-o memorie afectivă supraîncărcată, și o permanentă încercare de cimentare, de îngropare adâncă a sentimentelor.
Reprezentantă a douămiismului în poezie, Moni Stănilă cultivă acest antilirism care se îndârjește să întoarcă poezia cu spatele la metaforă, să refuze categoric sentimentul în stare nudă. De fapt, poemele ei sunt niște pulsații, cumva asemănătoare cu liniile neuniforme, descriptive, înscrise pe o electrocardiogramă. Linii ce surprind bătăile inimii, ritmul cardiac, în anticamera poeticului, fără retușuri, fără pregătiri. E nuditate, pur și simplu, și veritabil indiciu al stării unui corp. ”Neputință și frică.” va fi repetat de trei ori în partea a treia a volumului, ca un laitmotiv. (p. 76, 77, 83) Cititorul de poezie nu va găsi urme bătătorite de poeticitate. Ele există, însă, în subsidiar, ca bulbii care așteaptă să străpungă pământul, primăvara, înmugurind neprevăzut și în tot locul.
Colonia fabricii e o stranie monografie a satului, din comunism până-n zilele noastre, oricare ar fi el. Textele îngăduie o permutare a trăirii în orice spațiu geografic. Cu arestări, închisori, ieșiri din carceră, căsătorii și divorțuri înregistrate, cu boală și moarte. Toate consemnate, transcrise, ca și când Moni Stănilă ar fi avut acces la aceste registre vechi și ar fi copiat cu mâna, răbdător, absolut tot ce o interesa. Contrapunctice, aceste notații mută accentul, axul textelor, centrul lor de greutate, înspre un evident teren antiliric, literal, denotativ, transparent.
Suite în vârful paginii, uneori formate dintr-un singur vers, textele așteaptă, parcă, un succint comentariu, așa cum, în casele memoriale, există un caiet de oaspeți, în care vizitatorii sunt invitați să scrie câteva rânduri, impresii. Nu știu de ce simt nevoia să spun că astfel de notații, încărcate cu emoție, există într-un caiet-jurnal de-al meu, de acum câțiva ani. S-a întâmplat în Rhodos, la o mănăstire, unde am ajuns cu greu, la finele unei zile caniculare, urcând vreo 400 de trepte, în spirală. Și atunci, ca acum, la citirea acestui volum de poezie, un CEVA indescriptibil m-a străfulgerat, m-a făcut să urc pe niște culmi la care nu credeam că aș putea avea acces vreodată.
Moni Stănilă practică un fel de instinctivă trecere dincolo de sensul cuvintelor. Doar comparația reușește să se salveze, ca un ultim refugiu estetic, din recuzita infinitelor, posibile, combinații stilistice. Traversează penelul ei prin materia unor realități comune, cititorul e poftit să vadă printre rânduri. Transparentizarea poeziei se produce mereu. Ciudate devin, astfel, textele ei. Poeme invitație la meditație, la părăsirea zonei confortabile a lecturii ghidate, a interpretării așteptate.
Când am spus hartă sufletească, mă refeream la biografiile captate, înregistrate fidel, la sensurile acestora. Paginile acestei cărți sunt ca pereții caselor țărănești, pline cu tablouri de familie. Sunt mini-tablouri de familie. În derulare. Unele chipuri, șterse, nu mai pot fi plasate cu exactitate în timp și spațiu. Nici nu e atât de important de știut dacă a fost străbunic, unchi îndepărtat, din a patra spiță, verișor, cumnat sau prieten apropiat.
O carte de poezie care pune pe gânduri. Și identifică o felie de istorie, oricât de greu ar fi de suportat profilul ei. E tasare sub talpa istoriei. Aplatizare a destinelor, grile repetitive, aproape identice, de existență. Moni Stănilă e o scriitoare aparte, obișnuită să țină în poziție ofensivă cuvântul. Atentă la morală și sensurile adânci, religioase, nu abdică de la principiile fundamentale ale creștinismului. Va fi cuprins, și-n ultima ei carte, Colonia fabricii, un umil omagiu adus celor care nu mai sunt, dar care au făcut istoria acestei țări. Omagiu adus și celor care trăiesc, încă, pe acele meleaguri și duc mai departe spiritul locului, destinul ei încrâncenat.
O carte de poezie care se lasă anevoie citită. Conține un factor ciudat de autodistrugere, cu fiecare pagină citită, cu fiecare vers parcurs. O senzație neverosimilă, ca și cum ți-ar scăpa printre degete. De obicei, scriu despre o carte având-o bine conturată în minte, îi păstrez nealterat gustul prim, acela care nu minte. Aici, nu mi s-a întâmplat același lucru. Senzația e cu totul alta. M-a tot urmărit, dar am scris cu dificultate despre ea, de parcă mi-ar fi vorbit șoptit de sub pământ. Auzeam frânturi, suprapuneam cuvinte. Textul se încolăcește în jurul semnificației, ca iedera, blocând accesul la litera ei.
Colonia fabricii se deschide ca o poveste:
”Treci dealul cu căruța până la Românești. Avioanele întind funii de lapte în calea noastră așa cum ai întinde sfori pe balcon ca să crească rochița rândunicii,
Până la Făget.” (p. 7)
La Românești se găsește și o mănăstire. Un lac cu nuferi și o pădure. Toponimele (Românești, Făget, Cișindia, Padeș, Tomești, Valea lui Liman, Valea Ursului, Gladna Română etc.) au sens poetic în versurile acestea necanonice, instituit prin captarea unor detalii ce țin de o realitate binecunoscută. De fapt, cartea e traversată de volutele unui adânc semantism religios, încrustat în ființare, în regulile mari și mici ale lui a fi. Poezie care nu șterge, ci augmentează urmele adânci lăsate-n sine de rugăciune:
”Mă așez pe treptele pridvorului și îmi privesc surorile. Stau una lângă alta și desfac mazăre proaspătă. Parcă sunt două cireșe pe o codiță. Mama le coase cămăși frumoase din inul pe care l-am cumpărat pentru mine când am venit din Cișindia. În mâna ei acul se răsucește ca un vrej de fasole. Am știut că te vei întoarce, îmi spune și privește cu dragoste spre cele două cireșe. Apoi își șterge gura și ochii cu colțurile baticului legate sub bărbie. Aroma de frăguță neagră înconjoară grădina.” (p. 9)
E un calm, un echilibru al frazării, nimic precipitat. Ca-ntr-o rugăciune rostită în gând, pe treptele unei prispe țărănești. Sau într-o biserică de lemn, departe, în munți, cu pădurea alături:
”La Cișindia pădurea îmi ajunge până la fereastră.” (p. 11)
Pagina respiră parcă aerul tare, ozonat al pădurii. Frazele n-au nevoie de alineate, se aștern uniform, ca motivele pe-un covor țărănesc. Simetrii, variațiuni ale aceleiași respirații, sincronizări sau minore dereglări ale unui ritm care pare a reface ordinea lucrurilor trăite. Axa temporalității e deformată, trecutul pare a fi trăit cu intensitatea clipei prezente, iar viitorul compune sensuri care se varsă neostenite-n trena trecutului. Pădurea, cu toată simbolistica ei, revine în fiecare destin. Oile, de asemenea. La jumătatea cărții, se află un poem care conține toată noima acestei construcții în unghiuri aspre, în discontinuități, țintuită-n cutele temporalității, ca niște carii în inima lemnului pe care-l macină clipă de clipă. Dacă ar trebui să citesc un poem din Colonia fabricii, nu aș sta pe gânduri. Acesta ar fi, fără urmă de îndoială:
”Mi-am cumpărat oi.
(dacă fericirea e somn, mâncare și multă-multă pădure, dacă e gândul la morți și mâna la inimă, dacă e o țigară fumată în curtea bisericii, dacă e pocăință, dacă e o felie de caș în mâinile fetei tale astmatice, dacă e luna plină, dacă e doi băieți deja mari și vejnic îndrăgostiți de altă femeie, dacă e monișidanașimihașimihăiță, dacă e un ginere bețiv, dar suficient de puternic să-și scoată fata în brațe noapte de noapte la aer când i se închid plămânii, dacă e mariavioletagelu, dacă e adi, dacă e mămăligă cu brânză și ceai cu unt, dacă e o sticlă de vin începută care se îngroașă ca sângele la tăiere mulți ani după tine, dacă e o cruce neagră în munte cu litere șterse demult, dacă sunt cele două bârne de lemn deasupra porții rămase la fel și după parastasul de 33 de ani, dacă e o pereche de mâini mici-mici cât două vrăbii săpându-ți mormântul, dacă e părul și mărul și sicriul, dacă e o pălărie maro înțepenită în poze decolorate, dacă e brâul și cristelnița, dacă e moartea aproape – atunci, da, atunci pot spune că sunt fericit) (p. 41)
Cartea e intim și dureros legată de pământurile românești, își are rădăcinile în el, adânc înfipte. Rosturile și obiceiurile satului, timpul cu toate aparențele lui, când dilatat, când infim, apar în penumbra literei neîncăpătoare. Ca niște iconițe.
”Închide ochii și mergi pe bâjbâite, până la izvorul de sub Pădurișcă. Închide ochii și ridică-ți un grajd în vârful dealului. Închide ochii, viața îți ia zi de zi, rând pe rând, o nevastă, un câine. Agață-te de coada toporului cum te-ai agăța de lună și dă-ți drumul până în inima pădurii unde pitoancele cresc mari și întunecate, unde presuri galbene se așază și dorm pe metri întinși de mușchi.” (p. 15)
Acțiunea se desfășoară mai mult în exterior, ca o vedere decupată dintr-alta, mai mare. Conectarea la natură e maximă: infuzii mioritice, strigăte de jale, meditative retușuri, contemplare cu putere de hipnoză, rugăciune interstițială, cuibărită între cuvinte sau semne de punctuație lipsă.
Unele pagini gem sub apăsătoare sensuri. Două fraze urcate în partea de sus a paginii, ca niște inscripții, întrețin electrocardiogramele unei poeticități sui-generis.
”Notele curg la primărie ca laptele dintr-un burduf pe care nu știi cum și cu ce și cât mai repede să îl peticești, înainte de a-ți umple podeaua. Să stea acolo până prinde cheag.” (p. 26)
Există teama de a nu distruge prin cuvânt. E multă pauză, tăcere, e un gol imens pe pagină, ca un ochi de copil larg deschis, ca o trapă. Ca o stupoare. Decupaje narativ-poetice, ca niște diapozitive proiectate pe o memorie universală. Moni Stănilă stăpânește foarte bine tehnicile scriiturii postmoderne. Sincronizează părțile atât de disparate, mută paranteze, scrisori, capete de registru, înscrisuri de la primărie, note de anchetă, monolog, dialog, gânduri răzlețe, repetiții, propoziții scurte, pagini aproape albe și oile care nu ies la numărat.
Totul este cuprins în filele unei enumerații care lasă loc pentru nenumărate intrări, nominale, verbale, adjectivale, cu punctuație, fără punctuație, cu bătaie lungă, cu susținute ritmări și neverosimile alăturări:
”Rezumatul vieții ca o notă de la primărie:
participat la război, întors pe jos, neveste, necazuri, arhitect cu trei copii, primar, pădurar, crescut nepot, însurat nepot, admirat nepot cu trei copii, oi, pădure, munte, ceață, plecat bătrân de acasă câteva ori pe deal la Fărășești, trăit în colibă bine-mersi, venit Dan după mine, trimis dracului, nu merg, văzut luceferi, văzut nepoate, armonica norodana, ascultat boi, două neveste moarte și fiică diagnosticată cu leucemie, plecat primul, pa, pa.” (p. 30)
