Pentru mine, valoarea (fie ea și subiectivă) a unei cărți este resimțită mai ales când îmi spun, în timpul lecturii, că o voi reciti. Însă, tăvălugul „noutăților” – cu al lor necunoscut care fascinează – mă împiedică să recitesc prea multe cărți dintre cele propuse. Nu le recitesc în întregime, dar la fragmente revin mereu, deschizând cartea fie la întîmplare, fie pentru a regăsi o anumită frază, o anumită stare, o amintire… De aceea, dacă mă întreb care ar fi cărțile (mă voi limita aici la scriitorii străini despre care am scris cu predilecție anul trecut) pe care le-aș reciti, nu mi-ar fi prea greu să aleg.
Unul dintre scriitorii care constituie pentru mine o revelație a ultimilor ani (alături de Peixoto), este Don DeLillo. După Cosmopolis, am citit cu încântare Punctul Omega (traducere de Veronica D. Niculescu), prin care mi s-a confirmat că DeLillo este unul dintre autorii uimitor de inteligenți, care își obligă cititorii să-și pună la bătaie toată atenția de care dispun și să recurgă la unele dintre cele mai subtile analogii de care sînt în stare. Nimic convențional nu este de găsit aici, în schimb descoperim o profunzime și o frumusețe șocante încă de la primele pagini. Complex, meditativ, dens, capodoperă a economiei, scrisul lui DeLillo provoacă. Propunînd aparent o estetică glaciară, inerțială, romanele sale recurg, de fapt, la sentimente prin intermediul inteligenței. Unele fragmente sînt adevărate poeme cu care DeLillo surprinde mereu, concentrând în ele raporturi intime cu existenţa: „Cu cît erau mai puține de văzut, cu cît se uita mai intens, cu atît vedea mai multe. Chiar asta era chestia. Să vezi ce e de văzut, să te uiți în sfîrșit și să știi că te uiți, să simți timpul trecînd, să fii viu percepînd ceea ce se întîmplă în cele mai mici registre ale mișcării“. Frazele sale au uneori o frumusețe perfectă: „Uneori bate un vînt înainte de ploaie și face păsările să alunece lin prin dreptul ferestrei, duhuri de păsări ce călătoresc în noapte, mai stranii ca visele“.
Prozele scurte din volumul lui Yasunari Kawabata – Valsul florilor – (Traducere de Cornelia Daniela Lupșă) m-au cucerit prin sensul profund, ascuns în gesturi mărunte cu o putere de semnificație extremă și prin personajele de o discreție și de o noblețe uimitoare, dar și de o vulnerabilitate tare frumoasă în fragilitatea ei. Stilul eliptic reclamă răbdare și o sensibilitate specială din partea cititorului care este astfel provocat. Nevoia și teama de „minuni“, asemănătoare cu cele din mituri, apropie și despart în același timp personajele: „– Mie nu-mi plac minunile. – Înseamnă că ți-e frică. Minunile nu sînt deloc vrăji făcute de demoni. Sînt flacăra vieții arzînd cu tărie“. Sublime momente ale vieții de zi cu zi sunt decupate într-o proză compactă, misterioasă, în care realismul este atenuat de tușe vagi ale suprarealismului. Place în aceste proze subtilitatea, frumusețea, răsfrîngerea abstractului în senzual, a intangibilului în tangibil, contemplarea înțeleaptă a dramelor mocnite, frumusețea trupească a textului.
Din Kawabata aș reciti oricând și romanul Frumusețe și întristare (Traducere din japoneză şi note de Florin Oprina), o impecabilă poezie a senzualului şi a candorii. Sfera umanului răsfrîntă în roman, ca de altfel în întreaga literatură a acestui scriitor, este extrem de nuanţată, ridicată fiind în jurul unor suflete sensibile, vulnerabile, dar şi pătimaşe. Melancolie, erotism, tristeţe, frumuseţe, fragilitate, cruzime, idealuri, efemeritate, obsesie erotică, spaime, refugii, puterea artei de a sublima frumuseţea şi durerea, dragoste oferită, narcisism, plăcere şi agonie – sînt doar o parte dintre balansările dedalice în care se zbat personajele sale. Se remarcă arta cu care Kawabata își însuflețește personajele cu această putere de interiorizare, de observare a frumuseţii temporarului, a frumuseţii în stare pură. Astfel, privirile şi sufletele se hrănesc cu frumuseţea „nimicurilor“ trecătoare, în profunzimea cărora pătrund cu tandreţe.
Căderea din timp de David Grossman (Traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu) este o carte singulară, extrem de tulburătoare, născută din durerea profundă pe care chiar David Grossman a trăit-o la moartea fiului său, ucis în războiul dintre Israel și Palestina, cu doar două zile înainte ca acesta să înceteze. Subintitulată de autor „o poveste pe mai multe voci“, cartea explorează la modul metaforic durerea nestinsă a părinților ce și-au pierdut copiii, înfrîngere ce-i umple de gol și în același timp de neființa celor dispăruți. Îndepărtînd elementele autobiografice, David Grossman și-a învăluit povestea într-un cadru de basm, așa-zisa acțiune stînd sub semnul nedeterminării temporale și spațiale și chiar al unui fantastic blînd. O realitate sufletească complicată, împînzită de tot felul de nuanțe ale trăirii este disecată și scoasă la suprafață. Viața și moartea, ființa și neființa, misterul acelui „dincolo“ spre care pleacă toți, cu speranță și teamă deopotrivă, iubirea omenească în feluritele sale chipuri, posibilul și imposibilul, întoarcerea, încremenirea și continuarea, acceptarea și lupta, timpul cu pansamentele sale subțiri, trecutul și viitorul, tăcerile ce ascund aceleași cuvinte – se transformă toate într-o poezie răvășitoare prin profunzimea și frumusețea ei, prin tensiunea ideii și facinația expresiei.
Taichi Yamada cu al său N-am mai visat de mult că zbor (Traducere de Mihaela Butnariu) se așază la loc de cinste pe raftul preferințelor, prin maniera în care valorifică estetic (punct comun cu Yasunari Kawabata) unul dintre cele mai cunoscute principii existenţiale din filosofia japoneză, principiu exprimat exprimat prin conceptul mono no aware (the patos of things). Sintagma redă puterea oamenilor de a se bucura de efemeritatea lucrurilor, de tot ce înseamnă schimbare necontenită în lumea care ne înconjoară. Este o atitudine aparte în faţa existentului şi a cunoaşterii, care implică acceptarea şi celebrarea efemerului. Personajul central masculin al cărţii se salvează de la prăbuşirea în rutină tocmai prin sensibilitatea profundă a dimensiunilor emoţionale şi afective ale existenţei, care îi permite să urmeze o altă logică şi să pună mai presus de orice frumuseţea impermanenţei. Povestea are o strălucire tristă, întemeindu-se pe un amestec derutant şi în acelaşi timp fascinant de intuiţie şi raţiune, parabolic şi fantastic, tragic şi sentimental, amestec concretizat în povestea de dragoste dintre un bărbat care dintr-odată începe să aibă premoniţii şi o femeie care întinereşte, ajungînd, în urma cîtorva metamorfoze dureroase, petrecute în doar cîteva luni, de la 68 de ani la 4-5 ani, cînd bărbatul o vede pentru ultima dată pierzîndu-se printre picioarele trecătorilor.
Tot o carte atipică poate fi considerat și romanul lui Henry Miller – Un diavol în paradis (Traducere din limba engleză şi note de Lavinia Branişte) – o carte cu o miză extrem de personală, în care autorul reconstituie (şi nu doar!) istoria uneia dintre prieteniile sale, cea cu astrologul suedez Conrad Moricand. Vorbim despre o răzbunare „estetică“, nu de o reconstituire obiectivă, plină de înţelegere tolerantă a prieteniei cu arogantul, ingratul şi irascibilul Conrad Moricand. Henry Miller nu ratează ocazia de a-şi contura şi propriul portret de capricorn: „Singurătate în mijlocul învălmăşelii. Nu singurătate cerească. Singurătate pămînteană. […] Da, Capricornul este un animal al singurătăţii. Încet, constant, perseverent. Trăieşte pe mai multe planuri odată. Gîndeşte în cercuri. E fascinat de moarte. Mereu căţărîndu-se, căţărîndu-se. Probabil în căutarea florii-de-colţ. Sau poate a unei imortele? […] Rîde puţin şi de obicei pe partea greşită a feţei. Colecţionează prietenii la fel de uşor ca timbrele, dar nu este sociabil. Spune adevărul, în loc să fie amabil. Metafizică, abstracţiuni, afişaje electromagnetice. Plonjează în adîncimi. Vede stele, comete, asteroizi, acolo unde alţii văd doar aluniţe, negi şi coşuri. Se hrăneşte din el însuşi atunci cînd s-a săturat să se mai joace de-a rechinul care mănîncă oameni“. Îl credem pe cuvânt!
O plăcere cu totul și cu totul specială mi-a provocat binecunoscutul roman al Virginei Woolf Orlando: o biografie (Traducere din engleză şi note de Antoaneta Ralian) cu al său personaj anapoda – jumătate bărbat şi jumătate femeie – care întrupează oscilarea necontenit-fremătătoare între lumea tainic-lăuntrică şi acel afară atît de aglomerat şi de fals, între real şi închipuire, între tandreţe şi temeritate, între plăcerile nobile, rafinate şi cele instinctuale, între trăirea în timp şi în eternitate, în singurătate şi în lume deopotrivă. Ataşamentul şi virtuala identificare din partea cititorului sînt cu atît mai mult posibile, cu cît noua traducere realizată de doamna Antoaneta Ralian oferă o cu totul şi cu totul altă carte, una mult mai vie, mai apropiată de esența cărții.
Redeschid uneori și romanul Christei Wolf – Orașul îngerilor sau The Overcoat of Dr. Freud (Traducere din germană, prefaţă şi note de Iulia Dondorici) – un roman concentrat, solicitant, dar şi generos, pe de o parte în ceea ce priveşte răsfrângerea traumelor istorice (regimuri politice terorizante, exil, dosare STASI, disidenţă, reunificarea Germaniei, dogmatism etc.), iar pe de altă parte în ceea ce priveşte efortul omului de a merge mai departe, cunoscându-se mai bine. Nefericire, tristeţe, frică, melancolie, eşec, bucuria pură de a trăi, dorinţa de autoafirmare, îndoiala de sine, relaţia cu autorităţile – toate astea stau ascunse adânc în căptuşeala acelei overcoat a doctorului Freud cu care omul se protejează mai mult sau mai puţin conştient. Şi care ies, rând pe rând la iveală, trădând sau acoperind vulnerabilităţi. O manta care trebuie întoarsă pe dos pentru a-i face vizibil interiorul, pentru a te pune în posesia adevărului, dar și pentru a-ți permite să capeți o identitate prin scris, ceea ce Christa Wolf a reuşit.
În aceeași categorie se înscrie și Spiritus al lui Ismail Kadare (Traducere de Marius Dobrescu) – roman ce oferă cititorului o viziune (inedită prin alegoria implicată) asupra atrocităţii regimului comunist obsedat de control şi de putere absolută. Creaţia îşi găseşte aici sursa în rememorare, devenind descendus ad inferos. Tabloul redescoperit în această literatură cu dedesubturi existenţial-tragice este terifiant, prinzînd în rama sa o Albanie redusă la tăcere, al cărei pămînt vorbeşte, corbi şi pescăruşi răniţi, prădători şi suflete capturate, o limbă schimonosită din cauza microfoanelor, benzi de înregistrare care torc firele destinelor, ca în vechi legende, demoni reali şi demoni legendari. Şi peste toate, „nebunia“ scriitorului, închis în interiorul propriei scriituri, căutîndu-se pe sine odată cu această poveste care trebuie recuperată dintre cele două lumi unde stătea amorţită şi coborîtă pe pămînt spre a fi oferită curiozităţii oamenilor.
Șirul recitirilor ar putea continua cu Andreï Makine – O femeie iubită (Traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu), unde se împleteşte istoria spectaculoasă a Ecaterinei cu secvenţe din existenţa unui mediocru cineast născut în anii ’50, obsedat de dorinţa de a face un altfel de film despre viaţa acestei femei puternice care a trăit intens. Prin intermediul scenaristului, autorul oferă o privire critică asupra Rusiei, a cărei istorie este revizitată din secolul al XVIII-lea pînă în secolul al XX-lea, trecînd prin cenzura sovietică şi prin apariţia violentă a oligarhilor ruşi. Ca şi Makine însuşi, ca şi ţarina, Oleg Erdmann se confruntă cu povara identităţii scindate. Se simte rus în Germania şi neamţ în Rusia. Printre toate incertitudinile căutării, constantă rămîne Istoria, cu evoluţia ei în spirală, în cadrul căreia oamenii de ieri şi de azi sînt precum figurinele dintr-o lanternă magică – îşi reiau hora odată resortul întors, în „acelaşi comprimat naiv de spaime şi speranţe“.
Pagini extraordinare de literatură am găsit și în Frați pe jumătate (Traducere și note de Marlena Chirilă Røimål), roman pentru care Lars Saabye Christensen a primit Marele Premiu pentru literatură al Consiliului Nordic, cea mai importantă distincție a țărilor scandinave, recompensă care se decernează anual de către Norvegia, Islanda, Finlanda, Suedia și Danemarca, pentru a promova literatura nordică. Frați pe jumătate este un roman extrem de complex și de atașant, care durează mult după lectura celor 700 de pagini, căci scriitura este de o frumusețe rară. Scrisă într-un stil ușor poetic, în același timp lipede și alegoric, cu o intrigă subtilă și personaje complexe, cartea spune povestea a doi frați vitregi, Barnum și Fred, care cresc în Oslo, în anii 50-60, pe fondul celui de-al Doilea Război Mondial, în mijlocul a trei femei – mama, bunica și străbunic. Decorurile și personajele sunt surprinse în culori vii și freamătă de poezie, în imagini care plutesc în afara poveștii. Dimensiunea alegorică a romanului este foarte puternică și provocatoare. Scenele sunt obsesive, acoperind toată gama de sentimente și senzații. Un copil sfidează râsul adulților, strigându-le că atunci când va crește va vinde vânt. Odată crescut, le va spune că nu trăiește doar din anemone și din ciorapi de mătase, ci din viață. De aici nu vor putea trage decât o concluzie: dacă vrea să se odihnească, își va lua liber de la viață. O valiză plină cu aplauze trece de la o generație la alta și, deschisă de cine nu trebuia, se va dovedi goală. La înmormântarea lui Fred, cel dispărut, nu există sicriu, ci doar o amintire, o imagine multiplicată de timp. Oamenii cad și devin roți, însă esențial este că printre dureri, găsesc momente în care și râsul este la locul lui.
Pe final de an, am savurat pe îndelete Darul lui Nabokov (Traducere de Veronica D. Niculescu), ultimul roman scris de Nabokov în limba rusă. Romanul este extrem de dens, atât tematic, cât și stilistic. Nonliniar și multistratificat, textul propune un permanent joc între suprafață și profunzime, între realitate și imaginația care dă culoare realității. Complexitatea îi vine și din intertextualitatea ce presupune o bună cunoaștere din partea cititorului a literaturii ruse. Dar și savoarea i se trage de aici. Cele cinci capitole ale romanului sunt aparent distincte, scrise în registre diferite, reprezentând, de fapt, trepte ale evoluției ca scriitor ale aparentului protagonist, adevărata eroină a cărții fiind, ne avertizează și Nabokov, literatra rusă. Darul este o carte complexă, fără centru, deschisă, extrem de generoasă în semnificații, de savurat pe îndelete. Cine nu o înțelege, trebuie să reia lectura, începând cu Pușkin, Tolstoi, Cehov, Turgheniev. Ar putea primi în dar o întreagă literatură. Poate chiar niște fărîme din infinitul căutat de personajul-scriitor: „Ah, demon răsuflat al fiorilor ieftini, nu mă tenta cu sloganul «genul meu». Nu-i asta, nu-i asta, ci ceva dincolo de asta. Definiția este întotdeauna finită, însă eu mă întind neîncetat după depărtări, am căutat dincolo de baricade (ale cuvintelor, ale sensurilor, ale lumii) infinitul, acolo unde se întâlnesc toate, toate liniile”.
Linii pe care le tot simt de fiecare dată când îl recitesc pe Rilke: „Din transformări de nedescris învie/ aceste plăsmuiri: să simţi! să crezi în joc! / Că flacăra se face scrum se ştie,/ dar: artă-i doar când scrumul stins ia foc (traducere: Ioana Pârvulescu).
