1989, 22 decembrie

22 Decembrie 1989 este întruchiparea promisiunilor neîmplinite ale unui timp al schimbării. Sacrificiul teribil şi emoţia zilelor de atunci au fost soclul pe care s-a ridicat impostura triumfală a Frontului Salvării Naţionale. Ceea ce urmează, până în acest decembrie 2013, este consolidarea unui stat cleptocrat, arogant şi bovaric. Continuitatea elitelor comuniste, iar cariera prodigioasă a lui Ion Iliescu este semnul acestei vitalităţi maculante a nomenclaturii, a făcut ca momentul de ruptură şi de graţie să fie ratat, cu complicitatea unui electorat anesteziat de populismul triumfător.

Şi dacă pentru o parte dintre intelectualii convertiţi la stângism anti-comunismul este un păcat ideologic iar nostalgia socialismului real o realitate, decembrie 1989 înseamnă expresia acestei revolte împotriva a ceea ce comunismul a produs şi impus. De la monocromia discursului unic la pauperitatea dezolantă a izolării internaţionale. Anul 1989 este anul despărţirii de cântecele de sirenă ce au brăzdat secolul leninist. Iar mesajul lui decembrie 1989 este lipsit de ambiguitate-alternativa la libertatea politică şi economică este tirania, cu întregul ei cortegiu de iluzii funeste. Anti-comunismul democratic este născut din această ostilitate funciară împotriva statului demiurg ce modelează destine, ca şi cum ar deţine dreptul de viaţă asupra lor.

Amintirea lui decembrie 1989 este şi amintirea lunilor care au urmat. Ceea ce Frontul Salvării Naţionale a produs, deliberat şi fatal, este galvanizarea urii şi naşterea fanatismului care ne bântuie până acum. În locul lustraţiei, ca act de refondare al comunităţii, s-a preferat demonizarea partidelor politice democratice. Ieşirea umilitoare a lui Corneliu Coposu din sediul Partidului Naţional Ţărănesc Creştin- Democrat, devastările şi atrocităţile din iunie 1990, atacurile împotriva pluralismului şi refuzul privatizărilor sunt parte din această istorie care începe în decembrie 1989. Resentimentul este semnul sub care se aşează România post-comunistă. Iar actorul care alimentează ubicuitatea sa este însuşi statul întemeiat în acele clipe.

Decembrie 1989 este luna în care România a avut şansa de a fi altceva decât este astăzi, după douăzeci şi patru de ani. Libertatea nu se reduce la puterea dată unei elite prădătoare de a parazita naţiunea, după cum demnitatea umană nu înseamnă dependenţa atâtora dintre compatrioţii noştri de o birocraţie ce le menţine starea de sărăcie endemică. Democraţia este mai mult decât domnia unei majorităţi parlamentare pasagere, iar viitorul patriei noastre nu se poate întemeia pe resemnare. Decembrie 1989 este reperul spre care trebuie să ne întoarcem. Spre a reafirma că viaţa trăită în sclavia statului omnipotent nu menită trăită. Şi pentru a spune că libertatea este pavăza fără de care naţiunea noastră devine, mai devreme sau mai târziu, doar un deşert stăpânit cu mână de fier de o oligarhie lacomă.