X
O poveste cu mari scriitori
Graficianul subsecţiei noastre a realizat un portret al lui Anton Pavlovici Cehov, făcîndu-i un nas strîmb şi un pince-nez de asemenea proporţii, încît, privind de departe, aveai impresia că scriitorul şi-a pus ochelari de automobilist.
Am hotărît să aşezăm portretul pe un şevalet din cele mari. Un pavilion vopsit în nuanţe de ocru, o mescioară cu o carafă de apă, o lampă…
Mie mi-a revenit sarcina de a citi articolul introductiv ce se intitula : „Cu privire la umorul cehovian“. Dar, fie din pricina faptului că nu mai mîncasem la prînz de vreo trei zile, fie din cine ştie ce alt motiv, în capul meu stăruia un fel de pîclă. Micul teatru era arhiplin. În cîteva rînduri chiar mi-am pierdut, pentru cîteva clipe, cumpătul. Vedeam în faţa mea sute de chipuri nedesluşite, căţărate unele peste altele pînă sus, sub cupolă. Dar cel puţin unul dintre ele să fi schiţat un zîmbet. Aplauzele, totuşi, au fost unanime. Ruşinat, mi-am dat seama : ele nu se datoresc decît faptului că am ajuns la final. Încercînd uşurare, m-am strecurat în culise. Cele două mii de ruble le cîştigasem. De-aici încolo era treaba altora să facă faţă publicului.
În drumul meu spre fumoar, l-am auzit pe un ostaş al Armatei Roşii, aflat pe acolo, plîngîndu-se : Să-i ia naiba pe ăştia, cu umorul lor cu tot ! Am ajuns pînă-n Caucaz, dar ne fac şi aici creierii zob !…
Avea perfectă dreptate luptătorul ăsta venit de prin Tula. M-am vîrît în ungherul meu preferat, un cotlon întunecos din preajma depozitului de recuzită. La un moment dat, am auzit, revărsîndu-se din sală, un vuiet surd. Ura ! Lumea a izbucnit în rîs. Bravo vouă, actorilor ! Ne-a salvat pe toţi Chirurgia, precum şi povestea cu funcţionarul pe care îl apucase strănutul2.
E o reuşită ! Un succes ! În cotlonul meu cu şobolani a venit în fugă Sliozkin. A şuierat, frecîndu-şi palmele :
— Să mai pregăteşti un program ! Urgent !
Şi-am hotărît cu toţii ca după „Seara de umor cehovian“ să organizăm o „Seară Puşkin“.
Împreună cu Iuri, am pornit, cu multă tragere de inimă, să alcătuim programul.
— Dobitocul ăsta habar n-are ce-i aia grafică ! spumega Sliozkin. Să apelăm la Maria Ivanovna.
Am încercat o sumbră presimţire. Nutream bănuiala că numita Maria Ivanovna se pricepe să ţină în mînă cărbunele, aşa cum ştiu eu să mînuiesc arcuşul… Bănuiala mi se născuse în momentul în care ea, venind pentru prima oară la subsecţie, a declarat sus şi tare că este discipolă a lui însuşi N. (şi a fost numită pe loc şefă la Izo). Avînd însă în vedere că nu mă pricep nici la grafică, am tăcut din gură.
Exact cu o jumătate de oră înainte să înceapă spectacolul, am intrat la scenografi… şi am rămas locului. Dintr-o ramă aurită mă privea Nozdriov1. Fusese realizat cu o uimitoare fidelitate faţă de personajul gogolian. Avea ochi bulbucaţi, impertinenţi, ba chiar una din barbete îi era mai rărită decît cealaltă. Iluzia era atît de mare, încît părea că dintr-o clipă în alta omul din ramă avea să izbucnească în rîsul lui sonor şi să-ţi spună :
— Frăţioare, chiar acum am picat de la iarmaroc. Poţi să mă feliciţi : m-au jumulit nişte ăia la cărţi, de mi-au mers fulgii !
Nu ştiu ce expresie voi fi abordat, ştiu doar că autoarea portretului s-a simţit profund ofensată. S-a înroşit violent pe sub stratul de pudră şi m-a privit mijind ochii.
— Am impresia… ăă… că nu vă place ?
— Ba da. Cum să nu. He-he ! E foarte… drăguţ. Drăguţ, într-adevăr. Numai alea de colo… barbetele….
— Poftim ?… Barbetele ? Păi asta înseamnă că nu l-aţi văzut niciodată pe Puşkin ! Felicitări ! Şi mai ziceţi că sînteţi literat ! Ha-ha ! Adică cum să-l fi pictat ? Proaspăt ras ? !
— Daţi-mi voie. Barbetele ca barbetele, însă ştiu că Puşkin nu juca cărţi. Şi chiar dacă a jucat vreodată, nu şi-a permis nici un fel de tertipuri !
— Care cărţi ? Nu pricep nimic ! Văd că vă bateţi joc de mine !
— Pardon. Dumneavoastră sînteţi cea care vă bateţi joc. Puşkin ăsta, al dumneavoastră, are ochi de tîlhar !
— A-aa !… Aşa-aa !
Şi a zvîrlit cît colo penelul. Ajunsă la uşă, mi-a strigat :
— Am să vă reclam la subsecţie !
Însemnări pe manşete – Traducere de Alexandru Calaïs (din volumul Inimă de cîine. Însemnări pe manşete, Polirom, ediţia 2011, Top 10+)
