De aproape o lună, Alexandru Vişinescu se află în centrul dezbaterilor despre torţionari. El nu este însă ultimul torţionar în viaţă. Numeroşi ofiţeri de Securitate şi de Penitenciare, în special cei din anii ’70-’80 trăiesc, fără a fi deranjaţi de presă sau de Parchetul Militar. Câteva exemple: Ion Ficioru, fostul comandant de la Periprava, despre care s-a publicat un articol interesant şi valoros în România liberă, scris de Sidonia Bogdan şi istoricul Mihai Burcea; ultimul şef al Securităţii, Iulian Vlad, care trăieşte şi se bucură liniştit de pensie, asemenea lui Vişinescu până de curând. Şeful Securităţii Capitalei din decembrie 1989, colonelul Gheorghe Goran, locuia acum 2 ani în oraşul Breaza. Acesta din urmă este subiectul articolului de faţă.
Sursele articolului sunt, ca şi în cazul lui Iosif Bistran, documentele existente în dosarul său de cadre, dar şi declaraţiile date de colonelul Gheorghe Goran Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989. Credibilitatea documentelor din dosarul său de cadre nu poate fi pusă la îndoială, deşi aparent par a fi produsul unei operaţiuni de tip „copy- paste”, după cum s-a exprimat unul dintre cititorii articolelor precedente. Ele prezintă desigur o versiune instituţionalizată a trecutului unui ofiţer, consemnând cele mai importante şi relevante date ale titularului de la intrarea în Securitate şi până la trecerea lui în rezervă. Ca atare, documentele înregistrează atât părţile pozitive, cât şi pe cele negative din traiectul profesional al angajatului. Dosarele de cadre erau actualizate periodic în funcţie de „schimbările” survenite în viaţa ofiţerilor. La un anumit interval de timp, ei redactau o notă cu principalele evenimente intervenite în cariera şi viaţa lor personală. Din aceste note putem afla despre „promovările” în funcţie sau în grad, „reuşitele” şi „mândriile” profesionale, absolvirea unor noi forme de învăţământ, precum şi informaţii referitoare la viaţa personală a ofiţerilor (căsătoria acestora sau naşterea unui copil).
Sursele referatelor de cadre erau investigaţiile din teren realizate de alte cadre ale Securităţii, autobiografiile şi completările la autobiografii, notările de serviciu, dar şi referinţele date de cei care l-au cunoscut pe titularul dosarului şi care, în cele mai multe cazuri, se află în dosar. Există desigur şi stereotipuri în aceste documente, dar ele pot fi sesizate cu uşurinţă de o persoană avizată.
Alegerea lui Gheorghe Goran ca subiect al acestui articol a fost determinată de câteva considerente. El a fost unul dintre anchetatorii lui Paul Goma în 1977, care i-a realizat în volumul „Culorile Curcubeului ’77” o succintă caracterizare. A fost, de asemenea, ultimul şef al Securităţii Bucureşti în 1989, precum şi participant la multe acţiuni ce au fost catalogate ca activităţi de „poliţie politică”. Goran Gheorghe este şi unul dintre foştii angajaţi ai Securităţii verificaţi de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fiind inclus ca atare în „lista ofiţerilor şi subofiţerilor de securitate care au desfăşurat activităţi de poliţie politică”, conform vechii legi de funcţionare a CNSAS. Nu ştim însă ce efecte a avut această „identificare” pentru Goran.
http://www.cnsas.ro/documente/monitoare/2003/MO%202003.10.16_548.pdf
Cu toate acestea, biografia lui este în linii mari necunoscută şi de aceea am considerat esenţial scrierea unui succint portret biografic al fostului colonel de Securitate Gheorghe Goran.
Unul dintre scopurile principale ale acestui text îl constituie prezentarea celor mai semnificative date şi informaţii despre cariera sa de ofiţer de Securitate din cea de a doua perioadă a regimului comunist. În plus, am ales să prezint modul în care se percepea (sau încă se percepe) fostul colonel de Securitate, precum şi propriile motive pentru care a consimţit să servească regimul comunist până în decembrie 1989.
Gheorghe Goran s-a născut la 18 decembrie 1939 în Breaza, judeţul Prahova. Tatăl său era de profesie cazangiu şi posesor al mai multor condamnări de drept comun (1949: 3 luni închisoare pentru înşelăciune; 1957: 1 lună pentru lovire), iar mama sa casnică. Şcoala primară a urmat-o între anii 1947-1951 în comuna Podul Vadului, iar clasele 5-7 în Câmpina, localitate în care a absolvit şi şcoala profesională în 1956. Meseria sa de bază era cea de mecanic auto, domeniu în care a profesat până în 1959. La această dată, el „a fost selecţionat şi admis în Şcoala de Ofiţeri de Securitate Oradea”, pe care „a absolvit-o în august 1961 cu rezultate foarte bune”, potrivit unui referat de cadre din 9 martie 1988. Putem presupune că motivele selectării sale erau: originea sa socială sănătoasă şi, de ce nu, „flerul” recrutorilor săi care au sesizat cel mai probabil în tânărul mecanic auto principalele caracteristici ale unui excelent cadru şi stâlp al regimului comunist, ceea ce a şi fost Gheorghe Goran.
În urma absolvirii şcolii de ofiţeri, Gheorghe Goran a primit gradul de locotenent şi a fost repartizat la Brigada de Securitate Bucureşti. Aici a fost comandant de pluton. După numai un an, a fost transferat la Direcţia de cercetări penale, iniţial ca ofiţer la Serviciul închisori, iar, ulterior, a fost trecut în „munca de anchetă”. Ca majoritatea ofiţerilor de Securitate din a doua perioadă a regimului comunist, şi Gheorghe Goran şi-a „desăvârşit” instrucţia şcolară în timpul exercitării profesiei de angajat al principalei structuri represive a regimului comunist. Astfel, între 1961-1964 a urmat liceul la seral, iar în anii 1966-1967 a audiat şi absolvit cursul „Psihologie şi viaţă”, organizat la sala Dalles. În 1974, acesta a absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti. La examenul de stat, susţinut în februarie 1974, a prezentat lucrarea „Regimul franchist din Spania, tendinţe actuale spre restaurarea monarhiei”. O ultimă formă de şcolarizare absolvită a fost un curs de Drept comercial internaţional, urmat în 1976, cel mai probabil la Academia de Ştiinţe Economice.
Domeniile de studii ale unui ofiţer de Securitate erau alese în funcţie de anchetele, misiunile şi obiectivele pe care aceştia le primeau spre soluţionare sau le aveau de îndeplinit. De aceea, unii dintre ofiţerii din Bucureşti au absolvit Facultatea de Drept, iar ceilalţi facultăţi din cadrul Academiei de Ştiinţe Economice. Această alegere a studiilor este valabilă şi pentru ofiţerii din provincie.
Instruirea la locul de muncă le-a facilitat unora dintre ofiţerii de Securitate reconversia profesională după decembrie 1989. După acest an, unii dintre ei vor lucra ca jurişti şi economişti în cadrul unor firme nou înfiinţate. Astfel, ei au schimbat haina de securist şi de schingiuitor cu cea de afacerist şi capitalist.
Asemenea tuturor ofiţerilor de Securitate, Goran a absolvit şi cursuri de îndoctrinare politică, în cadrul cărora se realiza inocularea periodică de informaţii referitoare la lupta de clasă, pericolele ce ameninţau „construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltată” în România. Timp de trei ani, el a urmat cursurile Universităţii politice şi de conducere din Bucureşti (Universitatea serală de marxism-leninism), absolvită în 1977. Absolvirea acestei forme de învăţământ de partid este un indiciu că Goran se afla în categoria cadrelor de nădejde ale regimului comunist. Majoritatea cadrelor de conducere ale regimului comunist patronat de Nicolae Ceauşescu au urmat aceste „specializări”, frecventarea lor reprezentând unul dintre principalele criterii pentru ascensiunea ierarhică a unui securist sau nomenclaturist.
Ca pregătire militară, Gheorghe Goran avea Şcoala de ofiţeri a Ministerului de Interne nr. 4 din Oradea, urmată în perioada 1 noiembrie 1959 – 23 august 1961, un curs de perfecţionare de şase luni la Şcoala de ofiţeri MI din Băneasa. El a mai terminat şi un curs de geniu, cu durata de o lună, în cursul anului 1970. Ca mulţi dintre ofiţerii care au făcut carieră în Securitate, fie ea dejistă sau ceauşistă, activitatea sa profesională a fost dublată de cea în cadrul partidului comunist. Între 1956-1967, a fost membru al UTM, redevenit după 1965 UTC, iar în 1961 a dobândit şi statutul de membru al PMR (din 1965 PCR). În toată activitatea lui de ofiţer de securitate a deţinut următoarele funcţii „pe linie de partid”: secretar al Comitetul UTM/UTC pe unitate (1963-1967), membru în BOB (Biroul Organizaţiei de Bază) nr. 2, secretar adjunct pe probleme organizatorice între 1974 şi 1979 în cadrul organizaţiei de partid nr. 2 şi ulterior nr. 81 din MI şi membru al Comitetului de Partid al DSS.
În 1962, după aproximativ un an de la încadrarea sa în Securitate, Gheorghe Goran a fost transferat din cadrul Brigăzii de Securitate Bucureşti în structura Direcţiei de cercetări penale, Serviciul închisori, iar în 1964 a fost numit anchetator de securitate. Această ultimă promovare este prezentată în referatele de cadre ca o nouă etapă în cariera sa profesională, fără a fi indicate motivele care au determinat trecerea sa în activitatea operativă. Principalele „cauze” au fost prezentate chiar de Goran într-un Raport din 1 iulie 1963 către superiorii săi. Documentul debutează prin sublinierea faptului că activitatea sa nu era „o muncă creatoare”, care să-i poată oferi „satisfacţia cerută de anii de vârf ai elanului tineresc”. Lipsa unei satisfacţii personale era determinată, în opinia sa, de inexistenţa unor şanse „de afirmare şi creştere a nivelului profesional lucru cerut de conştiinţa mea de tânăr ofiţer”, precum şi de faptul că „serviciul nu îmi permite urmarea cu regularitate a cursurilor şcolii medii”.
Consecinţele serviciului său au fost prezentate de Gheorghe Goran în acelaşi raport: „datorită celor şapte nopţi consecutiv de serviciu am devenit astenic, nu mai pot dormi, mă lupt cu mine însumi noaptea la serviciu pentru a evita picoteala iar dimineaţa nu pot adormi pentru refacerea forţelor. Privind programul orelor de serviciu se poate constata că sunt aproape complet <<rupt>> de viaţa cultural-distractivă. În săptămânile de după amiază şi de noapte nici nu se poate discuta de acest lucru iar în ceea de zi trei după-amieze sunt ocupat cu şcoala, iar în celelalte trei […] există o şedinţă, predare, seminar la învăţământul profesional şi politic sau instructaj.”
Conform ofiţerului de Securitate, toate erau agravate de faptul că era tânăr necăsătorit, privat de posibilitatea de a-şi întemeia o familie, deoarece „sâmbăta, duminica, zile festive, când fiecare om al muncii se destinde eu sunt permanent ocupat cu serviciul.”, şi lipsit de ocaziile „de a vedea un teatru, un concert sau de a întreţine o prietenie cu vreo fată lucruri indispensabile unui tânăr”, dar şi de practicarea vreunui sport. El recunoştea resemnat că „lucrând în prezentul program fără nici o zi liber pe lună personal nu pot face faţă.” Pentru a nu fi greşit înţeles de superiorii săi, Gheorghe Goran a „rugat” „conducerea profesională să nu se creeze iluzia că vreau să fug de sarcinile ce-mi stau în faţă însă, consider că cu pregătirea ce o am (cl. X-a, şcoala profesională şi şcoala militară) pot face faţă în mod onorabil şi în altă funcţie ce ar oferi probleme mai complexe.” În finalul documentului, îşi asigura încă o dată şefii ierarhici că „nici-o dată nu voi precupeţi faptele şi capacitatea mea în lupta împotriva celor care mai încearcă să lovească în cuceririle revoluţionare ale poporului sau în opera de construire şi desăvârşire a socialismului.”
Raportul nu a scăpat neobservat. Gheorghe Goran a fost „mustrat” în notarea de serviciu de pe anul în curs. În acesta sunt prezentate, pe lângă realizările sale, şi „aspectele negative”: „ofiţerul în muncă în unele cazuri a dat dovadă de superficialitate, în şedinţe când ia cuvântul nu îşi controlează unele expresii iar în alte cazuri s-a abătut de la unele ordine fapt ce a făcut să fie aspru criticat şi avertizat. În ultimul timp ofiţerul a făcut raport prin care cere mutarea sa în altă muncă. Propun ca raportul să i se aprobe, deoarece aceasta dovedeşte că sunt oameni care atunci când dau de greutăţi dau înapoi şi cu asemenea tov. nu se poate munci. În concluzie faţă de munca depusă şi rezultatele obţinute i se dă calificativul bine”.
Încrederea acordată de şefii săi avea să se dovedească justificată. Goran va urca în ierarhia ofiţerilor de Securitate. După transferarea la Direcţia de cercetări penale ca ofiţer prim la Serviciul închisori, iulie 1962, a fost numit anchetator în 1964, fiind trecut în selectul corp al anchetatorilor de Securitate. În această funcţie a lucrat până în 1979, dată la care a promovat în funcţia de şef al biroului de contrainformaţii militare pentru aparatul teritorial de Securitate (ianuarie 1979-1 august 1980), iar după aceea în cea de şef al Securităţii Maramureş (1 august 1980-1985). La 15 decembrie 1985, a fost numit locţiitor al şefului Securităţii Capitalei, ca urmare a „succeselor” în activitatea de ofiţer. O parte dintre ele au fost consemnate în numeroasele notări de serviciu ce se regăsesc în dosarul său de cadre. Din acestea aflăm că în anul 1968 „a instrumentat cauze penale cu grad sporit de dificultate, exercitând un rol activ pentru aflarea adevărului, a realizat verificări complexe prin acte premergătoare în mai multe cazuri şi a desfăşurat o eficientă muncă de opinii, îndrumare şi control la unităţile teritoriale.”, iar, în 1971, a avut ca atribuţii „urmărirea penală în cauza privind pe C.P. – învinuit de propagandă împotriva orânduirii socialiste”, după care s-a ocupat şi de „punerea acestuia în dezbatere publică”.
Începând din anul 1964, strategia Securităţii s-a „rafinat”. În unele cazuri, arestările şi întemniţările unor potenţiali sau reali duşmani ai regimului au fost înlocuite de alte forme de coerciţie: înfierarea „delicventului” la locului de muncă, la care erau „invitaţi” să participe colegii de muncă sau de studii ai acestuia ori stabilirea unui loc de muncă obligatoriu într-o altă localitate, ceea ce nu înseamnă că reprimările clasice au dispărut. Atunci când a fost cazul, regimul comunist nu a ezitat să apeleze la ele.
Un alt caz soluţionat de Goran în 1971 a fost şi cel de la Inspectoratul de Securitate Judeţean Bihor referitor la „asocierea mai multor elemente în scopul deturnării unui avion TAROM, care au fost judecaţi şi condamnaţi şi pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste”.
În anul următor, a continuat să lucreze la finalizarea unor alte „dosare penale privind infracţiuni contra securităţii statului”. Printre cazurile încadrate la „infracţiuni contra securităţii statului” soluţionate de Goran în cursul anului 1972 se regăsesc şi „mai multe cauze privind infracţiunea de refuzul înapoierii în ţară”. Caracterizarea lui Gheorghe Goran, căpitan pe atunci, era următoarea: „Ofiţerul este un foarte bun lucrător de cercetare penală. Inteligent, meticulos, tenace şi perspicace, aplică şi respectă cu stricteţe hotărârile de partid, legile şi ordinele conducerii ministerului”.
Excesul său în „soluţionarea” cazurilor ce îi erau repartizate a fost subliniat în notarea de serviciu pe anul 1973-1974, după cum reiese din următorul pasaj: „se impune a fi evidenţiată perseverenţa deosebită pe care a depus-o întruna din cauzele pe care le-a soluţionat, unde a pornit dela nişte înscrisuri cu autor necunoscut şi în final a stabilit autorul şi a dovedit pe deplin vinovăţia acestuia”. Se înţelege că metodele folosite de Goran au fost cele caracteristice „muncii de securitate”. În 1977, s-a ocupat de anchetarea acelor cazuri referitoare la „acte suspecte de diversiune, trădare, divulgarea de secrete, şi referitoare la fapte, prin care s-au adus pagube economiei naţionale.”. În acest an, l-a anchetat şi pe cunoscutul disident Paul Goma, care ne-a transmis în volumul „Culorile Curcubeului ’77” mai multe informaţii despre acesta. Goma oferă următoarea caracterizare: „Băiat sim-pa-tic, Goran. Cam bronzat, altfel originar din Breaza, cunoştea şi strada Gării. […] Isteţ cât e nevoie, isteţit de meserie.”
În dosarul său de cadre sunt consemnate şi unele dintre activităţile coordonate de Gheorghe Goran în calitate de şef al Inspectoratului Judeţean de Securitate Maramureş şi de prim locţiitor al Securităţii Bucureşti. Pentru anul 1982, dată la care era în Maramureş, se indică următoarele „fapte de arme”: „destrămarea unor anturaje necorespunzătoare, demascarea activităţii duşmănoase desfăşurată de unele secte religioase interzise”. Astfel, activitatea lui de şef al Securităţii din Maramureş era caracterizată în următorii termeni: „preocupare susţinută pentru ridicarea eficienţei muncii de securitate în raza de competenţă, militând consecvent pentru aplicarea întocmai a hotărârilor de partid şi a instrucţiunilor de muncă, executarea corespunzătoare a misiunilor încredinţate, sporirea spiritului de răspundere şi al exigenţei în activitatea tuturor cadrelor”. Despre perioada în care a fost prim locţiitor al şefului Securităţii Bucureşti se arată că acesta coordona „serviciile de informaţii interne cu problematica cea mai complexă, compartimentul cercetări penale, compartimentul pentru Sectorul Agricol Ilfov şi unele compartimente speciale, având acces, totodată, la coordonarea activităţii tuturor compartimentelor pentru munca specială”.
După decembrie 1989, fostul şef al Securităţii a fost îndepărtat din sistem şi condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 2 ani şi 6 luni, din care a executat aproximativ un an şi două luni la penitenciarul Rahova. Aparent, motivul acestei condamnări a fost că în timpul revoluţiei din decembrie 1989 a dispus ca 7 tineri arestaţi şi aduşi la sediul Securităţii Bucureşti să fie trimişi la închisoarea Jilava, unde au fost transferaţi cei reţinuţi în decembrie 1989 de structurile represive ale regimului comunist. În cadrul audierii din 1994 de către Comisia senatorială pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, Goran şi-a exprimat regretul pentru faptul că ei, adică Securitatea, nu au fost lăsaţi să-şi facă datoria, după cum reiese din următorul pasaj: „dacă ne lăsa să ne facem datoria, erau limpede problemele acum. Şi n-o spun asta acum că suntem după război. Ce să mai…Nu exista ca eu, dacă puneam mâna pe un terorist, de la mine nu scăpa!.”
Declaraţiile date în 1994 sunt extrem de importante pentru a înţelege percepţia pe care o avea despre sine fostul colonel de Securitate şi de ce a acceptat să fie o „unealtă” a regimului comunist. El se autodescrie în repetate rânduri drept un „meseriaş, profesionist”, care şi-a făcut datoria înainte de 1989, dar care însă după acest an a fost împiedicat să-şi mai exercite profesiunea care l-a consacrat, cea de ofiţer de Securitate. Aceasta i-a oferit în timpul regimului comunist un statut social, pe care este foarte puţin probabil să-l fi dobândit ca mecanic auto şi care i-a satisfăcut în acelaşi timp aspiraţiile şi orgoliile personale. „E foarte simplu: noi am fost urâţi pentru competenţă! Şi sunt lovituri serioase. Păi, ce să vă spun… Eu, personal, am intrat în Ambasada Engleză cu doi informatori, nu cu unul! Cu doi! Şi le-am stins ţigara <<Mărăşeşti>> în scrumieră… E o mândrie a mea, ca profesionist. Că nu e bine sau că e rău – asta e altceva!”. Din declaraţii nu lipsesc nici alegaţiile referitoare la evoluţia societăţii române postdecembriste. Se poate deduce din acestea că ele aparţin unui fost cadru de nădejde al regimului, lăsat în afara sistemului de noii potentaţi ai României postcomuniste, adică de eşaloanele 2 şi 3 ale vechii nomenclaturi. Se poate spune că acesta se simţea, mai mult sau mai puţin, abandonat de foştii săi camarazi de arme şi de cei pe care îi servise cu abnegaţie timp de 28 de ani.
Conform lui Gheorghe Goran, „evoluţia societăţii româneşti nu a perceput o schimbare radicală. Eu consider că este o continuitate! Pe un plan superior – să zic! Dar nu s-a petrecut – din ceea ce am citit şi eu ca în 1944-1945, când s-a terminat cu un sistem şi au venit alţi oameni, alte structuri, altă gândire! Aici este o continuare, pe un alt plan, a aceleiaşi situaţiunii. Nu acuz acum, dar spun ceea ce văd şi eu! Iar dv. cei care sunteţi mai vechi şi aţi fost prin puşcării – aveţi dreptul să aflaţi adevărul. Şi ar trebui să fi[ţ]i foarte tăios şi dur cu cei care ar trebui să spună adevărul. Ceilalţi? Sunt nişte oportunişti care pentru mine – nu au nici-o valoare. În toate partidele, dacă vă uitaţi, sunt membri ai PCR care se ceartă şi se luptă între ei. […] Comunişti se ceartă între ei – care să fie mai sus. […] Coposu, Gabrielescu, Diaconescu – săracii! – sunt obosiţi şi fără sprijinul maselor. Nu au sprijinul maselor! Eu îi respect. Nu i-am condamnat eu, dar asta e realitatea!”. Fireşte, opiniile lui Gheorghe Goran despre evoluţia societăţii româneşti după 1989 ar fi fost cu totul altele, dacă şi acest fost ofiţer de Securitate ar fi fost reîncadrat în noile servicii de informaţii înfiinţate în 1990, aşa cum a fost cazul altor colegi de ai săi.
În cadrul aceleiaşi audieri, Gheorghe Goran indică şi alte posibile motive pentru care a fost arestat în 1990 şi anume faptul că s-a supus legii, aşa „dictatorială cum era”, consimţind să o apere până în data de 22 decembrie 1989, ora 10, „când a plecat Ceauşescu”. El a conştientizat fuga liderului comunist cu extincţia statului comunist şi a obligaţiilor sale de supunere faţă de lege şi de cel care o întruchipa, Nicolae Ceauşescu: „Atunci [pe 22 decembrie] a dispărut statul comunist”, ceea ce a însemnat şi eliberarea sa de jurămintele depuse în calitate de ofiţer de Securitate. Probabil, la fel au simţit şi alţi ofiţeri de Securitate, care au depus armele, descurajaţi de faptul că chiar şeful statului, comandantul lor suprem, Nicolae Ceauşescu a ales, în cele din urmă, o „soluţie ruşinoasă”, dar care nu s-a dovedit a fi şi „sănătoasă”. El şi soţia sa, Elena Ceauşescu, au fost ucişi de propriile lor progenituri, promovate de către cei doi în funcţii de conducere din statul comunist, desigur după 1965.
Tot în timpul audierii sale, Gheorghe a oferit membrilor comisiei senatoriale un excurs între motivele care au determinat arestările operate în rândul populaţiei României după 1947 şi propria sa arestare după prăbuşirea regimului comunist. El a insistat asupra diferenţelor dintre arestările aşa numiţilor „duşmani ai poporului” şi reţinerea lui, după cum reiese din următorul pasaj: „[…] între mine şi cei care au fost arestaţi, pe fapte reale, era o diferenţă […] cei care au fost arestaţi după 47 încolo au încălcat legea aia, dictatorială cum era, dar au încălcat-o. […] Dar, diferenţa între noi este asta: că eu am fost arestat pe legea mea, pentru că îmi apăram legea, iar cei care au fost arestaţi după 47 – că au încălcat legea comunistă. Dar eu nu o încălcasem. Eu o apăram. […] Eu pentru faptul că mi-am apărat instituţia – am fost arestat! Era lege, Constituţie … România recunoscută la ONU”.
Deşi Gheorghe Goran s-a arătat dispus să se alăture noii puteri politice, emanată din revoluţia din decembrie 1989, el nu a fost păstrat de potentaţii de atunci ai României. Nu este exclus ca el să fi fost îndepărtat din sistem ca urmare a uneia dintre funcţiile de conducere avute la sfârşitul anilor ’70: şef al biroului de contrainformaţii militare pentru aparatul teritorial de Securitate (ianuarie 1979-1 august 1980). În această calitate, avea ca atribuţii „spionarea” cadrelor de Securitate. Este, de asemenea, probabil ca Gheorghe Goran să fi fost rejectat din cadrele noului sistem şi de nevoia conducătorii României postcomuniste de a identifica „ţapi ispăşitori” în rândul foştilor angajaţi ai Securităţii şi de a-i livra societăţii româneşti, cu scopul de a atenua cumva repulsia şi antipatia societăţii româneşti din primii ani postcomunişti faţă de cadre vechiului regim.
Urmare a ultimelor funcţii avute în regimul comunist, şef al Securităţii Maramureş şi şef Securităţii Bucureşti, fostul colonel de Securitate era unul dintre cei mai informaţii securişti şi care cunoştea multe din „realizările” foştilor săi „camarazi de arme”, securişti şi nomenclaturişti. Faptul că era o persoană extrem de informată, care întreţinea relaţii cu reţelele informative recrutate şi coordonate de el în anii regimului comunist, după cum a declarat Goran în timpul acestei audieri, este indicat şi de senatorul PNŢCD de Braşov, Valentin Gabrielescu, preşedinte al Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989. Aceasta reiese din următoarea caracterizare pe care ne-a lăsat-o Valentin Gabrielescu despre fostul colonel de Securitate Gheorghe Goran: „foarte simpatic, […] un om care ştie multe şi a şi spus, dar, ca orice securist care se respectă, nu le-a spus pe toate, nu putea, chiar aşa, să dea toate alea pe faţă”.
Bibliografie orientativă
- ACNSAS, fond Cadre, dosar 26.968
- http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/investigatii/marturia-unuia-dintre-cei-mai-duri-comandanti-de-lagar-comunist-nu-regret-nimic-308893.html
- Doina Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Humanitas, 2001.
- Paul Goma, Culorile Curcubeului ’77, Bucureşti, Humanitas, 1991.
- Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, Stenograma audierii colonelului Gheorghe Goran, 4 mai 1994.
- http://www.cnsas.ro/documente/monitoare/2003/MO%202003.10.16_548.pdf