În „A la memoire de Pauline”, Adolfo Bioy Casares împinge pâna la risc limitele destructurării memoriei și ale realității imediate. Memoria protagonistului Carlos e destructurată, alterată și dominată de memoria criminalului Paulinei. Visul și halucinația alterează și ele memoria ca ultim reper al realului. Pentru ca un absurd particular, diferit de existenţialismul european, să se instaleze şi să transforme dorința protagonistului de a păstra memoria Paulinei frumoasă şi intactă.
Pauline era logodnica lui Carlos, cu care își va fi petrecut bursa doctorală la Londra. Dar, brusc, premisele se inversează și Carlos constată că Pauline va fi fost soția lui Montero, cel care avea să o și ucidă, imediat după adio-ul lor. Când Carlos află că Pauline e moartă, auto-iluzia întreţinută de el continuă.
Memoria protagonistului este alterată de o capacitate infinită de auto-iluzionare și de ignorarea unor indicii, chiar dacă fragile, ale realului: Pauline era cea mai bună prietenă, dar nu e sigur că îi era și iubită; iar soțul (mediocru) al Paulinei i-a dezvăluit lui Carlos, povestindu-i propria ficțiune, intențiile sale criminale. Pentru că personajul lui Casares nu ține cont de niciunul din aceste indicii ale realităţii, inevitabil premisele ajung să se inverseze brusc.
Cu toate acestea auto-iluzionarea nu e privită de Casares ca pe un semn de naivitate, ci ca pe o capacitate rară de a crede în frumos şi a de a da o altă accepţiune absurdului. Pentru că, dacă e ceva ce să acopere dimensiunea dark a povestirii, e tocmai această capacitate de auto-iluzie, care devine deopotrivă sursă de absurd şi de frumos. Auto-iluzionării, Casares îi găsește și aliați în ambiguitatea unor replici ale Paulinei. Pauline îi spune bunăoară protagonistului, care îi oferă un dar îndrăgostit: „Este frumos ca prima pasiune a unei vieți” sau „Într-un anume fel, te voi iubi mai mult decât pe oricine altcineva”.
Protagonistul nu este însă pierdut total între real, vis, memorie și halucinație. Și acest aspect dă control ficțiunii și conștientizare absurdului. Capcanele propriei minți și varianta ca sentimentele sale pentru Pauline să nu fie decât o proiecție oarbă a propriilor preferințe sunt perfect conștientizate de Carlos.
Pauline şi imaginea
În absența ei, Carlos încearcă să o fixeze pe Pauline într-o imagine, care să îi confere o minimă certitudine, dar nu o poate niciodată reconstitui. Ea rămâne o sumă de imagini fragmentate, imaginația și memoria căpătând dimensiunea unor „simple facultăți capricioase”. Imaginea Paulinei în ansamblu însă îi scăpă.
Imaginația și visul, așa capricioase cum sunt, îi dau posibilitatea lui Carlos să o proiecteze pe Pauline „în extrema intensitate a frumuseții sale, în extrema intensitate a tristeții sale”.
Pentru că, în definitiv, cine va fi fiind Pauline în afara geloziei soțului criminal și a proiecției idilice a lui Carlos? Va fi fiind ceea ce imaginația protagonistului a vrut să configureze ca fiind imaginea Paulinei: va fi fost cea care „a revenit din adâncul morții ei, ca să îl iubească”. „Niciodată nu m-a iubit mai mult. Niciodată nu m-a iubit mai mult ca atunci”, își va fi spus Carlos.
Absurdul şi iluzia
Casares împinge, astfel, până la risc destructurarea memoriei și a realului, menţinând magistral controlul ficțiunii şi dând naştere unui nou tip de absurd. Un absurd care nu este aici sinonim cu impasul existențial clasic european de factură kafkiană sau camusiană, ci unul cu rădăcini în iluzii asumate, fabricate pentru a înfrunta lipsa de sens de pe alte poziţii.
Dacă la Kafka, absurdul convieţuieşte cu lipsa clarităţii şi cu haosul, la Casares există chiar un exces de claritate cu care personajele trebuie să opereze. Dacă Albert Camus propune acceptarea absurdului şi refuzul evadării din faţa lui, Casares contrapropune o lipsă de revoltă în faţa morţii şi ieşirea, uneori complet din real, pentru a putea rămâne alături de cei dragi. Aşa cum se întâmplă în „A la memoire de Pauline”, aşa cum se întâmplă în „Invenţia lui Morel”.
Literatura absurdului capătă, prin perspectiva mai relaxată a lui Bioy Casares, un suflu nou, transformând drama lipsei de sens într-un joc al minţii şi într-o fuziune perfectă între vis, imaginaţie şi real, unde personajele nu rămân blocate în alienare şi izolare, ci aleg asumat să facă pact cu iluzia romantică.
