Textul este culoarul electric dintre lumi: fiecare cuvânt care se iveşte în ecranul de pixeli este un pas mai departe pe această punte ce duce spre visul arcuit în cer asemeni unui nor ivit din magma furtunii.
Textul este culoarul electric dintre lumi: frazele ce se izbesc de ţărmul de mare se intorc, înspumate, spre larg şi vuietul de unde este singurul glas cu caere vorbesc, împreună, cei ce sunt şi cei ce au fost, cândva, contopiţi în alergarea de clipe şi de ani.
Textul este culoarul electric dintre lumi: cortina se dă la o parte şi toate culorile nopţii tâşnesc spre zi, cu puterea unei lave clocotite şi aspre, copleşind retina celui ce scrie cu fragmentele stelare ale trecutului ce este, de acum înainte, singur viitor.
Textul este culoarul electric dintre lumi: omul care trăieşte şi moare există doar spre a fi urna în care se toarnă dicteul de şoaptă al inimilor ce bat împreună, nedespărţite şi inseparabile, captive în monada amurgului ce se caută pe sine.
Textul este culoarul electric dintre lumi: din scăpărarea de puncte şi de pauze se nasc siluetele de fum ce ispitesc dimineţile cu chemarea lor lichidă, astfel cum sunt prinse în purgatoriul a cărui singură ieşire este ecranul ce palpită, parte a maşinii eterne şi egale cu sine.
Textul este culoarul electric dintre lumi şi doar incantaţia tragică şi diafană a poeziei îl mai poate deschide, la fel cum se deschide, în noapte, ochiul ce dezvăluie tainele visului întors către sine, ivit din placenta maternă.
Textul este culoarul electric dintre lumi şi toate paginile ce freamătă în noianul de secunde magnetice se pierd în nedesluşitul spaţiului adăpostit de calculatorul ce sfidează vremea, cu cadenţa sa de taste: nemurirea memoriei sale este nemurirea în care se toarnă, precum stalactite diafane, umbrele celor ce au murit, spre a dura în fotografia de vis.
Şi din toată această trepidaţie de text de retină şi de noapte literatura se înalţă, ca o însumare de sinapse incerte, convocând anii spre a elibera , în îndepărtarea ei melancolică, pe cei rămaşi în urmă din captivitatea vieţilor lor.
Şi literatura este poarta la care vom bate, în cele din urmă, iar de dincolo de ea destinul ni se va înfăţişa asemeni paginii ce se umple de semne, în transa poeziei, aşezat în sipetul nemuririi fragile.
