În martie 2013, Xi Jinping, liderul Chinei şi Vladimir Putin, liderul Rusiei, au avut o întâlnire bilaterală, prima a lui Xi în turneul care îl va purta spre Africa de Sud, Tanzania şi Republica Congo, participând şi la summitul grupului BRICS (format din Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud) din Pretoria, pe 26-27 martie.
Ambii preşedinţi au decalarat că ţările lor sunt prietene, că au un parteneriat strategic vital şi doresc o ordine mondială justă. Cum adică „justă”? În limbajul lor comun acest adjectiv trimite la o critică fără echivoc a unipolarităţii sistemice de care SUA beneficiază de peste 20 de ani, precum şi o denunţare a modificării aduse de Barack Obama scutului anti-rachetă, anume decizia de a muta în Alaska şi pe Coasta de Vest cei 14 interceptori SM 3 de ultimă generaţie, care iniţial erau destinaţi amplasării în Polonia. Evident, Rusiei am putea spune că logic îi convine de fapt modificarea dar nu a vrut să rupă solidaritatea cu Beijingul, mult mai afectat de noua configuraţie (centrată pe riscul emanat din Coreea de Nord, ţara care ameinţă SUA cu lovituri nucleare).
Xi Jinping şi Putin s-au arătat dornici să intensifice mai ales schimburile comerciale şi comerţul cu energie. Rusia este unul dintre marii producători mondiali de gaze naturale dar şi de petrol: circa 20% din producţia mondială de gaz şi 12,4% din cea petrolieră. Rezervele ruseşti de gaze naturale au fost estimate în 2008 la 47,8 trilioane m.c. iar rezervele de petrol sunt de cca. 79 miliarde barili. Cu siguranţă Rusia deţine locul întâi în lume la producţia şi stocurile de gaze şi unul dintre primele patru locuri în ceea ce priveşte petrolul. În acelaşi timp, China este unul dintre primii consumatori mondiali: în 2008 era al treilea mare consumator de petrol după SUA şi Japonia cu peste 178 milioane tone. Exporturile de petrol ale Rusiei către China reprezintă aproape 50% din totalul vânzărilor ruseşti către această ţară. Practic hidrocarburile şi armele sunt principalele produse exportate de Rusia către China, fapt ce a determinat unii analişti ruşi să arate cu teamă că în viitor, din moment ce China va deveni prima putere economică a lumii iar Rusia va scădea demografic şi economic, ea ar putea devni doar o sursă de materii prime pentru China, nu un partener strategic egal!
Nu întotdeuna cooperarea trece înaintea rivalităţii: astfel Rusia nu a reuşit să împiedice construcţia unei conducte de petrol între Kazahstan şi China. Trebuie amintit că în anul 2003, firma Yukos a semnat cu Chinese National Oil Company un contract pentru construirea unei conducte între Angarsk şi Daking, aşadar China ar fi beneficiat direct de fluxul de energie din Rusia. Cu toate acestea, în anul 2004, Rusia a fost de accord cu construcţia unui oleoduct din Irkutsk către Nakhodka, în Marea Japoniei, de către compania Transneft, poate din dorinţa de a evita dependenţa excesivă de piaţa chineză. Taishet – Nakhodka reprezenta strategia Rusiei de a “juca la două capete”, intensificând competiţia dintre China şi Japonia pentru resursele eurasiatice. În cazul alegerii variantei prin Daqing, trebuie spus că oraşul Daqing se află pe coasta chineză, aşadar China ar fi avut control asupra terminalului, pe când Nakhodka se află pe teritoriul rusesc! Căderea în dizgraţie a fondatorului firmei Yukos, cea care trebuia să construiască conducta către Nakhodka şi probabil anumite supoziţii ale serviciilor ruse de informaţii privind legăturile lui Mihail Hodorkovski cu anumite cercuri politico-economice din Japonia, au dus la trecerea în „adormire” a proiectului, cu toate că avusese susţinerea totală a fostului premier rus Fradkov. În cele din urmă, s-au „combinat” cele două proiecte, astfel că lucăririle au demarat în 2006 iat în 2009 existe deja coridorul Taishet, Talakan, Skovorodino şi Kozmino, o conductă lungă de 4850 km. Urmează se se realizeze şi terminalul către Daking (Skovorodino-Daqing), lung de 1030 km, iar chinezii au primit în decembrie 2010 circa 250.000 tone de ţiţei brut dar pe cale navală, prin portul Kozmino. Dar viitoarea conductă va uni zona rusească a Amurului de Est cu provincia chineză Heilongjiang. Nu este surprinzător că noul preşedinte al R.P. China, Xi Jinping, a îndemnat Rusia să accelereze construcţia conductei, afirmând că „gazoducetele şi oleoductele su devenit venele care conectează celor două ţări în noul secol.”
Rusia şi China sunt desigur cei mai mari actori statali ai lumii din punct de vedere teritorial şi luaţi împreună şi în plan demografic. Împreună, din punct de vedere geografic, controlează zdrobitor masa terestră eurasiatică. Cu alte cuvinte, China este numărul unu mondial în ceea ce priveşte populaţia (1,3 miliarde loc.) iar Rusia din punctul de vedere al teritoriului (17,098,242 km2). Între Moscova şi Beijing există un parteneriat strategic şi o cifră a comerţului de circa 80 de miliarde USD în 2012, economiile lor fiind în general complementare.
Şi totuşi mulţi experţi se întreabă dacă relaţia ruso-chineză poate fi caracterizată prin interes comun, temeri similare, ori chiar prietenie, sau, din contră, este o relaţie doar aparent bună, în realitate existând o rivalitate latentă între cele două puteri. Statutul lor de putere naşte, de asemenea, controverse şi sugerează dezechilibre dar şi complementaritate. Se vorbeşte până la saturaţie de faptul că R.P. China este principalul rival al SUA la statutul de super-putere sistemică, existând diverse predicţii ce indică trecerea pe primul loc a RPC din punct de vedere economic şi militar, în intervalul 2020-2040. Deja este cel mai mare producător mondial de bunuri manufacturate, cel mai mare „creditor” al SUA şi din păcate principalul poluator cu CO2 pe plan mondial. Aşa încât de regulă întrebarea nu este dacă va trece China la cârma sistemului mondial ci când! În schimb Rusia se califică drept o putere regională dar cu aspiraţii de actor global: doar posesia locului de membru permanent în CS al ONU, a armelor nucleare, a unei armate de elită (parţial şi controversat) şi a resurselor imense de energie naturală şi metale preţioase (aur) mai poate sugera o poziţie majoră în plan sistemic. Pe de altă parte, populaţia rusă se află de două decenii în declin, indicii de bunăstare economică şi securitate umană sunt scăzuţi (speranţa de viaţă, mortalitatea infantilă etc.) iar revoltele etno-religioase din Caucazul de Nord se intensifică tot mai vizibil. În plan economic se pune întrebarea cât de interdependente sunt cele două state, dacă dincolo de exportul rusesc masiv de arme şi energie către China, dincolo de opoziţia lor comună faţă de supremaţia militară a SUA în sistemul mondial, faţă de scutul anti-rachetă pe care americanii îl vor desfăşura pe mai multe continente, chiar poate exista o solidaritate în acţiunea strategică, mergând inclusiv până la o opoziţie militară contra Americii. De asemenea, există incertitudini privind relaţia ruso-chineză odată ce multipolaritatea va deveni poate realitate, nu doar aspiraţie a unor state şi personalităţi. Cum putem interpreta faptul că de fapt China nu a acceptat tentativele Rusiei de a schimba graniţele din Caucazul de Sud prin subminarea integrităţii teritoriale a Georgiei? Sau că există destui ruşi care cred că în viitor China ar putea cere înapoi imensele teritorii estice (est-siberiene) pierdute acum un secol şi jumătate de Imperiul său muribund în faţa imperiului rus în plină ascensiune?
Majoritatea teoriilor referitoare la conflictele internaţionale sunt de acord cu faptul că proximitatea teritorială şi mai ales contiguitatea terestră între două entităţi suverane, sunt surse de tensiuni deoarece există o probabilitate sporită de revendicări teritoriale. Rusia şi China nu fac excepţie de la regulă, având o frontieră terestră întinsă pe 4300 de kilometri şi dispute greu de soluţionat. Prin Pacea de la Nertchinsk din 1689, imperiul rus recunoştea celui chinez câteva teritorii pe ambele maluri ale fluviului Amur (în chineză Heilongjiang), fiind vorba de fapt de primul acord de frontieră al celor două imperii. În secolul al-XVIII-lea China, sub dinastia Qing, avea să se întindă către Asia Centrală, existând desigur o anume competiţie cu Rusia aflată şi ea în plină expansiune. După mijlocul secolului al-XIX-lea, pe fondul slăbiciunii crescânde a imperiului chinez au avut loc diverse expediţii ruse în zona Amurului soldate cu achiziţii teritoriale, fapt ce avea să conducă la Tratatul de la Aigun din 1858 prin care Rusia controla tot malul stâng al Amurului până la vărsarea în mare. Este considerat de istorici primul „tratat inegal” ruso-chinez iar în 1860 s-a semnat Convenţia de la Pekin, al doilea astfel de tratat inegal, prin care Rusia obţinea regiunea Vladivostok de la o Chină recent învinsă în război de Franţa şi Anglia. Prin Tratatul de la Tarbagatai (1864), dinastia Qing a fost nevoită să accepte noi cedări însumând nu mai puţin de 1.5 milioane de kilometri pătraţi. Prima tentativă de a demarca graniţele datează din 1886 şi evident a nemulţumit statul chinez deoarece consfinţea raporturi de putere inegale.
Moscova obţinea un succes geopolitic şi economic prin dobândirea oraşului Port Arthur dar în 1905 a urmat teribila înfrângere în războiul cu Japonia (aliata discretă a Marii Britanii în Extremul Orient) şi renunţa la Manciuria şi la Port Arthur. China a trebuit să suporte hegemonia japoneză care o înlocuia temporar pe cea rusească, iar în concepţia strategilor chinezi acestea erau statele cele mai periculoase pentru securitatea imperiului. Desigur, şi ţările occidentale au impus tratate inegale şi alte forme diplomatice umilitoare Chinei, ajungându-se la războaiele opium-ului (1839-1860, între China şi Marea Britanie), apoi, la cumpăna secolelor, la intervenţia comună a opt naţiuni pentru zdrobirea „revoltei boxerilor”, cu toate că aceştia aveau sprijinul împărătisei chineze.
Formarea URSS a reprezentat o şansă dar şi o povară pentru nou formatul Partid Comunist chinez începând din 1921. URSS a sprijinit prea modest eforturile PCC în războiul civil contra naţionaliştilor din Guo Min Dang deoarece nu era sigură de şansele militare ale comuniştilor şi se poate spune că nu dorea în realitate încă o patrie a comunismului de talia şi prestigiul său. De ce acceptase Stalin totuşi conducerea lui Cian Kai Şek din 1945 în 1949? Guvernul naţionalist acceptase să „cedeze” URSS controlul asupra Manciuriei şi zonei Xinjiang, iar Mongolia Exterioară era recunoscută ca republică independentă, dar sub control sovietic. La finele anilor 60, URSS şi China Populară au avut şi un soi de război de graniţă sângeros, în zona fluviului Ussuri, soldat cu mii de victime şi acuzaţii reciproce de agresiune. Tensiunile s-au mai atenuat în anii 80, prin eforturile lui Mihail Gorbaciov, iar preşedintele Putin avea să fie cel care, prin mici concesii teritoriale (ajustări) a stins teoretic litigiile teritoriale cu Beijingul. În 2006 s-a semnat un acord tehnic care delimita graniţa pe Ussuri şi Amur iar în 2008 Rusia a dat Chinei un teritoriu de circa 175 km2, sperând să stingă complet litigiul. Evident, „reconciliere” este un fel de a spune deoarece Rusia păstrează încă mari suprafeţe terestre care au aparţinut Imperiului Chinez iar statul chinez actual dă uneori semne de iritare. De aceea, unii strategi ruşi se tem de revendicări pe care China le-ar putea înainta cândva, la fel cum Mao Zedong, liderul istoric al PCC chinez o făcuse acum peste 40 de ani. De altfel, incidente au avut loc în 2009-2010, când China a trimis utilaje să adâncească fundul râului Ussuri, fapt ce poate duce la modificări de graniţă în defavoarea Rusiei.
Mai există în mod latent şi o stare de rivalitate a Chinei cu Rusia cel puţin pentru accesul la hidrocarburi, în condiţiile în care Moscova urmăreşte de cel puţin un deceniu monopolizarea resurselor de gaz, mai ales, din Asia Centrală spre a le revinde europenilor, în acelaşi timp Moscova şi Beijing au scopul comun de a limita semnificativ influenţa SUA în Asia Centrală. În acest scop, prin SCO (Organizaţia de Cooperare de la Shanghai), au solicitat după 2005 retragerea bazelor militare americane din Kirghistan şi Uzbekistan. Aşa-numitele “revoluţii colorate” din Moldova, Ucraina, Georgia, Kîrghistan au fost foarte neliniştitoare pentru Rusia şi China, state cu regimuri autoritare. Aici intervine un semi-paradox: deşi în ceea ce priveşte “filosofia” sistemului internaţional, Rusia şi China nu prididesc să solicite “o ordine internaţională nouă, democratică, justă şi raţională”, în politica internă democraţia este una de faţadă iar elitele menţin puterea în mod autoritar şi chiar brutal la nevoie. China e o “democarţie populară” iar Rusia o “democraţie suverană”, cu alte cuvinte nici una nu este ceea ce se pretinde.
Alte divergenţe s-au remarcat în ce priveşte susţinerea acordată secesiunii unor provincii rebele gen Abhazia şi Osetia de Sud de către Rusia, respectiv politica de nerecunoaştere din partea Chinei, stat ce se teme că provinciile Xinjiang şi Tibet ar putea copia modelul secesionist. Uigurii şi tibetanii sunt la fel de dornici de independenţă pe cât erau şi cecenii, daghestanezii şi alte grupuri etnice pe care Rusia le-a decimat în mod violent în ultimele două decenii.
Desigur, o sporire a rivalităţii sino-ruse în Asia Centrală, legată de energie şi state-satelit, ar putea precipita sfârşitul definitiv “ideologiei” eurasiene a “triunghiului” primakovian. Fostul premier rus Evgheni Primakov propusese acum 16 ani un fel de alianţă între China, Rusia şi India care să contrabalanseze supremaţia SUA. Însă India nu a părut deloc dornică să se alăture unei coaliţii eurasiatice contra SUA, şi oricum ar cere în prealabil Chinei să nu mai sprijine deloc Pakistanul şi (sau) să îi cedeze teritorii revendicate pe graniţa comună. Elitele politice indiene, mai ales cele afiliate Partidului Naţional Hindus (BJP, în opoziţie) par să se teamă mai mult de China decât de SUA.
Parteneriatul ruso-chinez, deşi structurat pe baza fobiei faţă de hegemonia americană, nu are un conţinut clar, cu direcţii pe termen lung. În plus, cele două state nu pot fi complet sigure că nu vor mai fi adversare niciodată, ele nu pot forma o comunitate de securitate după modelul UE şi al NATO. În acest fel, percepţia reciprocă este ambivalentă şi vor exista permanent opinii reciproc ostile, fie că e vorba de naţionalişti sau de strategi militari ancoraţi în experienţele trecutului istoric. Cu alte cuvinte, parteneriatul sino-rus este unul bazat pe un element negativ, anti-americanismul, mai puţin pe ceva constructiv: valori comune, aspiraţii similare privind ordinea mondială post-americană, sentimentele de prietenie între popoare etc. Mai există şi o stare de rivalitate latentă şi în ceea ce priveşte Siberia Orientală, din cauza resurselor de energie, disparităţii demografice şi a prezenţei numeroşilor cetăţeni chinezi pe teritoriul rusesc est-siberian destul de slab controlat de la Moscova şi populat de relativ puţini cetăţeni ruşi. Momentan, China aplică strategia peaceful rising şi preferă instrumente de tip soft power, evitând tonul agresiv, înarmarea accelerată, alianţele ameninţătoare. Se observă că şi Rusia şi SUA par să prefere o politică de atragere a Chinei în proiecte de cooperare, spre a îi diminua agresivitatea inerentă oricărei mai puteri în ascensiune. În plus, probabilitatea unei coalizări a SUA şi Rusiei contra Chinei, deşi existentă în teorie, este foarte redusă actualmente, cel puţin atâta vreme cât China nu face greşeala de a la ameninţa interesele simultan şi nu devine hegemon agresiv. Chiar dacă pe 8-9 ianuarie 2013, Nikolai Patruşev, director al Consiliului de Securitate al Rusiei s-a aflat în vizită la Beijing unde s-a înţeles cu Xi Jinping şi Dai Bingguo să se opună în comun desfăşurării de forţe americane şi posibil de elemente ale scutului anti-rachetă american în zona Asia-Pacific, este improbabil să se ajungă chiar la o formă de alianţă aplicabilă Asiei de Est. China şi Rusia nu au momentan atât de multe elemente în comun încât să conceapă o strategie prin care să încerce să împiedice colaborarea SUA cu Japonia, Coreea de Sud şi Australia.
Ce se va întâmpla oare atunci când China va ajunge prima putere a lumii, în cazul în care acest scenariu se va adeveri? Opinăm că Rusia – adepta ideii de “stat puternic-mare putere”, derjavnost – va tolera extrem de greu să fie văzută de Bijing doar ca o sursă de energie şi armamente şi nu actor egal cu pretenţii la remodelarea noii ordini internaţionale. Sau poate că abia atunci se va contura o alianţă ruso-americană reală şi durabilă, cu toate că pare puţin probabil. În plus, dacă scutul antirachetă al SUA va ajunge cumva să se facă printr-o anumită cooperare cu Rusia dar îndreptat contra Chinei (şi Coreei de Nord), Moscova şi Beijingul se vor găsi în posturi strategice diferite şi greu de reconciliat. SUA deja a anunţat că modifică faza a treia a scutului, adică interceptorii SM3 de generaţie nouă nu vor mai ajunge în Polonia (alături de cei vechi) şi în Alaska şi pe Coasta de Vest, aşadar direct în contact cu ameninţările dinspre Asia de Est. Lucrul acesta convine Rusiei care însă nu o poate spune direct. Arsenalele nucleare ale Chinei şi Rusiei vor avea ponderi şi valori diferite prin raportare la scut dar şi la eficienţa armelor similare deţinute de celelalte mari puteri.
Rusia şi China sunt ambele membre permanente în Consiliul de Securitate al ONU, şi adesea votează solidar în dosare sensibile precum Siria, Iran sau Coreea de Nord. Lucrurile s-ar putea schimba treptat, inclusiv dacă CS al ONU va trece prin reforme structurale care ar putea aduce noi membri permanenţi, sau anularea dreptului de veto în favoarea celui cu diverse majorităţi. În fond au trecut peste 60 de ai de când se stabileau membrii permanenţi iar calitatea aceasta nu mai poate fi legată la infinit de faptul că au avut de suferit în al doilea Război Mondial luptând cu “Puterile Axei”. E nevoie să se ţină seama în desemnarea de noi membri permanenţi de putere economică, politică, de soft power şi de leadershipul regional. Să sperăm că nu va fi nevoie de un nou război mondial ca să se reformeze decisiv ONU sau să apară o organizaţie internaţională ameliorată…
Mai trebuie spus că eventuala schimbare a regimului politic în unul din cele două state sau în ambele ar avea desigur consecinţe asupra relaţiilor bilaterale. Dacă în viitor Rusia şi China se vor democratiza iar opiniile publice vor irumpe în mecanismele de politică externă, este posibil ca elitele care acum conduc din cabinetele lor izolate politica externă, în general fără teama de a fi criticate de populaţii, să nu mai poată “muşamaliza” elementele de divergenţă dintre China şi Rusia. În plus, se ştie că statele care se democratizează rapid, revoluţionar, au un risc sporit de a fi atrase în războaie faţă de regimurile consolidate, fie ele democratice sau autoritare, deoarece noile elite, lipsite de legitimitate şi incapabile să asigure prosperitatea maselor, vor practica tehnici de diversiuni, aşadar fiind dispuse să îşi asume riscuri sporite faţă de posibilii adversari externi. Evident, amii coloşi eurasiatici se vor confrunta cu riscuri de implozie, având numeroase grupuri etnice şi religioase cu veloeităţi separatiste.
Doar istoria ne va spune cât de capabili sunt actualii lideri chinezi şi ruşi în a apăra interesele naţionale şi a evita riscurile şi ameninţările cu care se confruntă popoarele lor.
