De câte ori mă privesc în oglindă, în acest anotimp de introspecţie al despărţirii noastre, regăsesc în imaginea răsfrântă a lucirilor ei un chip în care se amestecă, tandru, ca într-o fotografie a dorului, chipurile noastre.
Căci moartea a adus, o dată cu sosirea ei, acea unitate din urmă la care doar dragostea ce nu cunoaşte moarte poate aspira : o unitate ce , despovărată de cuvinte, de semne şi de zile, trece în noi, spre a deveni cerul şi marea cu care ne va fi dat să ne unim, la capăt de drum.
Şi vocea care mă locuieşte şi care se adăposteşte în templul delicat al acestui text este vocea pe care tu ai născut-o, în clipa în care am contemplat agonia trupului ce nu fusese atins de decrepitudinea teribilă a bătrâneţii. De abia atunci, în pragul acelei porţi pe care nu o puteam deschide,am simţit crescând, în mine, cel care eram una cu tine, dincolo de tăcere şi de jale, glasul ce îşi căuta, firav şi visător, calea spre frazele cărţii acesteia.
Şi înţeleg acum, în clipele când doar vecinătatea morţii luminează acest mormânt de cuvinte şi de şoapte, că unica trudă ce mai poate da sens vieţii celor rămaşi este treptata comuniune cu duhurile: prin vis, prin somn tainic şi sincopat, prin atingeri furate în clipire de ochi marin, prin chemare madlenelor de parfum ale colţurilor colindate cândva, prin reverie şi prin elegia întreruptă de ivirea dimineţii, cei vii pot învăţa, treptat, să moară şi, murind, să se abandoneze tăcerii în care se distinge, ca o chemare de demult, timbrul fericirii pierdute.
Şi nu mai este loc, în această viaţă ce trăieşte spre a căuta şi îmbrăţişa moartea, pentru paranteze frivole şi explozii sonore. Şi nu mai este loc, pe acest cer al melancoliei, pentru asprimea dionisiacă a soarelui de vară: doar toamna este casa în care sufletele unite se mai pot regăsi, ca sub atingerea unei mâini de fum. Şi nu mai căutăm viitorul ce ne ispitea, altădată, de vreme ce glasurile anilor de demult ajung până la noi, prefirate prin vămile nostalgiei, ca o alunecare de val. Şi nu ne mai atinţim ochii spre cerul dimineţii, ca spre o promisiune, de vreme ce doar în amurg şi stingere descoperim plămada visurilor noastre.
Şi în acest roman stângace al iubirii noastre, în acest jurnal ce ne cuprinde, în viaţă, ca şi în moarte, îngemănaţi şi indiscernabili, putem rosti toate cuvintele şoptite de buzele celor de demult: cei morţi trec în noi, ca o boare, iar paşii noştri merg pe urmele lor, atraşi cum suntem de energia mediumnică a dragostei lor. Şi nu mai simţim, în acest port al textului nostru, nici lama de cuţit a despărţirii tăind în piepturile noastre – o nerăbdare a inimii ne încearcă, ca şi cum am am întrevedea, în străfulgerarea ochiului nocturn, polifonia de val şi de dor a revederii noastre.
Iar cei ce care ne caută ne vor regăsi aici : o mamă ce surâde ţinând în braţe pe copilul ei, o mamă din care se iveşte,stelar, un întreg cer al iubirii. În rama acestei fotografii te voi contempla şi eu, la rândul meu, când propria mea fiinţă se va fi încărcat de consistenţa unei umbre. Te voi privi astfel cum fericirea maternităţii te copleşea, cu întreaga pudoare a melancoliei tale, iar privirile noastre vor fi, în cele din urmă, doar una.
Înconjuraţi de morţii noştri, vom deschide, larg, ochii spre cerul celui din urmă octombrie, iar peste noi toamna se va aşeza, ca un val de larg, pregătit să revină spre întinderea care îi este casă lichidă. Mână în mână, dincolo de vârste şi de moarte, vom surâde, visători, una cu liniştea de freamăt a mării de toamnă.
