Persecutarea Bisericii și a oamenilor credincioși a făcut martiri din toate categoriile sociale, de toate confesiunile. Cei care au murit ca martiri au fost nedreptățiți și după moartea lor, până când poporul român și-a obținut libertatea de a cunoaște și de a mărturisi fără frică adevărul și credința în Dumnezeu. Chiar dacă au trecut peste 50 de ani de la moartea acestor martiri, viața lor sfântă nu s-a șters din memoria credincioșilor.
Din biografii, din mărturiile pe care le avem de la oamenii care l-au cunoscut, din diferite documente, din scrierile sale și din roadele apostolatului său, se știe foarte bine, atât în țară, cât și peste hotare, că Monseniorul Vladimir Ghika a trăit o viață sfântă și a murit ca martir, la Jilava, pentru credința în Dumnezeu și fidelitatea față de Biserica lui Cristos. Se spune și este foarte adevărat că oamenii nu se nasc sfinți, dar pot deveni în timpul vieții. Nici Monseniorul Ghika nu s-a născut sfânt, însă a trăit și a murit ca un sfânt.
Viața și activitatea lui le putem rezuma astfel: român de origine și francez prin adopție; prinț în această lume, prin naștere, iar prin vocație, un adevărat slujitor al lui Dumnezeu în Biserica Catolică de ambele rituri; renumit în activitatea lui de laic consacrat, iar ca preot, plin de zel la Paris și în București; erou al acțiunilor caritative și artizan al multor convertiri; precursor și profet al Conciliului Vatican II; semănător al spiritului evanghelic și ecumenic; un adevărat maestru spiritual, înzestrat cu multe calități umane, spirituale, intelectuale și culturale; cu un devotament nelimitat pentru toți, a reușit să călătorească pe toate continentele, să miște inimile cele mai împietrite și să-i consoleze pe cei disperați. Acestea sunt doar câteva dintre motivele pentru care Papa Pius al XI-lea îl numea pe Monseniorul Ghika „marele vagabond apostolic al secolului XX”.
Vladimir Ghika a fost învrednicit să moară în celula unei închisori comuniste, dar având conștiința împăcată că a făcut totul pentru Biserica lui Cristos într-o perioadă tristă pentru țara sa și pentru întreaga lume civilizată. La moartea lui, cei din închisoare au exclamat: „A murit un sfânt!” În perioada ce a urmat, ani grei pentru mărturisirea credinței, frica și teama de a vorbi au marcat profund poporul român. Mijloacele de comunicare erau reduse și lipsea încrederea dintre oameni, nu se știa când e adevăr sau minciună. Frica de a vorbi a fost învinsă după evenimentele din decembrie ’89. Libertatea obținută prin căderea regimului comunist a repus adevărul în drepturi, care nu dorește altceva decât sa fie cunoscut.
Un prim semn din partea Monseniorului Ghika, semn ce a atras atenția credincioșilor din parohia Sacré Coeur, înființată pe locurile în care el a activat, a fost semnarea, de către ambasadorul Franței, a scrisorii prin care se aproba, după mai multe încercări, organizarea și funcționarea noii parohii. Acest lucru se întâmpla la data de 18 noiembrie 1991, ziua arestării Monseniorului. Iar asta ne-a trezit din somnul tăcerii și al fricii, fiind convinși că este un semn din partea lui. Un alt fapt uimitor pentru comunitate a fost sosirea statuii din ipsos a Monseniorului Ghika la biserica unde el a slujit în ultimii ani, tot în ziua de 18 noiembrie, de data aceasta în 1998. Să fi fost doar o întâmplare, o simplă coincidență? După 46 de ani, Monseniorul se întorcea de unde a plecat, de data aceasta fiind „prezent” prin statuia cunoscută sub numele „Cărturarul”, operă a sculptorului Gheorghe Anghel, lucrare făcută în semn de recunoștință pentru ajutorul primit de la Monseniorul Ghika în timp ce era student la Paris.
Din toamna anului 1992, cu aprobarea Arhiepiscopului Ioan Robu, comunitatea parohială de la Sacré Coeur a început să se roage în fiecare duminică, la sfârșitul Sfintei Liturghii, pentru a obține harul beatificării, și să participe la cele două celebrări solemne oficiate în biserică cu ocazia comemorării zilei arestării și a morții Monseniorului Ghika.
Prin predici și conferințe susținute de persoane care l-au cunoscut, prin articole în presă, prin emisiuni la radio și televiziune, prin cărți, broșuri, pliante și imagini tipărite, prin filme documentare, prin vizite la mormântul din Cimitirul Bellu, viața și apostolatul Monseniorului, respectul și admirația, ca și convingerea că el a trăit ca un sfânt și a murit ca un martir s-au extins tot mai mult, atât în țară, cât și în străinătate, ajungând să fie cunoscut și iubit chiar și în afara comunităților catolice.
În Monseniorul Ghika vedem cum puterea credinței îl înnobilează și îl ridică pe om mai aproape de Dumnezeu și de aproapele său. Acum, când distanța dintre cei săraci și bogați este imensă, exemplul lui îi poate provoca și încuraja pe cei cu bunăstare materială să vină în ajutorul săracilor, așa cum Monseniorul a făcut-o cu ajutorul Doamnelor de Caritate și al binefăcătorilor. Acum, când rugina mecanismelor opresive din trecut încă mai tulbură viața spirituală a multora chemați în fața conștiinței și a dorinței de a urma învățătura lui Cristos, de un ajutor fundamental pe această cale a renașterii spirituale poate fi exemplul vieții Monseniorului Ghika. Acum, când suferințe de tot felul încearcă ființa umană supusă mereu ispitelor, trebuie să fim fericiți că avem un exemplu și un mijlocitor în persoana Monseniorului Ghika, om ales de Dumnezeu ca adevărat apostol pentru timpurile noastre, ca laic consacrat, timp de 20 de ani, iar ca preot, 30 de ani.
Sperăm și dorim din toata inima ca Monseniorul Vladimir Ghika, ridicat la cinstea altarelor în Anul credinței să fie cunoscut și imitat din ce în ce mai mult, de cât mai mulți tineri și de către cei din generațiile ce vor urma, căci viața și moartea lui sunt ale unui sfânt; iar sfinții sunt prietenii lui Dumnezeu, care mijlocesc pentru noi.
Ioan Ciobanu. Preot în Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti, postulator în etapa diecezană pentru cauza de beatificare a monseniorului Vladimir Ghika.
