(sau despre etica intervalului în Țara lui Piticot)
Fiul meu are patru ani. A împlinit patru ani acum o săptămână și un pic. Acum o săptămână și un pic, priveam traseul educației sale morale mai degrabă ca pe un drum de câmpie, lung, previzibil, fără surprize prea mari. Principii destul de puține, simple, împărtășite treptat în ritmul molcuț și călduț al vieții noastre: nu lovim pentru că doare, și pentru că oamenii nu sunt pentru lovit, nu vorbim urât pentru că și vorbele pot să doară (motiv pentru care copilul s-a întristat când taică-său i-a spus că pinguinul e gras), împărțim jucăriile cu prietenii noștri pentru că ne place mai mult să ne jucăm împreună, dăruim de drag, spunem Te rog și Mulțumesc… Simple și ușor de exemplificat în comportamentul părinților, dar, mai ales nechestionabile. Adică bune fără mari îndoieli. Destul de aproape de categorizarea „ce ție nu-ți place…”.
Asta era acum o săptămână și jumătate. Înainte ca drumul acesta lin de câmpie s-o ia razna pe arătura offroad cu serpentine și denivelări a Țării lui Piticot. De atunci, jucăm zilnic împreună cele trei jocuri primite cadou (Țara lui Piticot, Sus & Jos si Yamm’s). Jocuri pentru mai mulți jucători, jocuri cu zar. Cu Zar. Aici intrăm în plină etică a intervalului. Aici se opresc regulile călduțe și confortabile, și încep întrebările. Etica omului de patru ani încetează să mai fie setul de reguli prescrise de părinți și devine o experiență de învățare cot la cot cu respectivii părinți.
Cum?
Repet. Sunt jocuri cu Zar.
1. Cum fac când eu dau șase într-una și el o ține în unu și doi?
2. Cum fac când eu trec grațios printre obstacole, iar pe el îl trimite obrăznicătura de Albă-Ca-Zăpada înapoi de vreo cinci ori la zero de la căsuța 59?
3. Cum fac când situația de la punctul 2 încetează să mai fie distractivă și îi văd ochii plini de lacrimi?
4. Cum fac când câștigă într-una și îmi spune victorios că el crede că și acum o să câștige?
5. Cum fac când jucâm de patruzecișicinci de minute și el e tot la căsuța 6 pentru că l-a prins ba Lupul numărul 1, ba delfinul, ba Lupul numărul 2?
Să vedem. În gama opțiuni pot include:
1. Trișez cumva ca să se bucure. Să câștige. Așa de tare mă bucur când câștigă! El se bucură, eu mă bucur… Să-l învețe viața ce nasol e când pierzi!
2. Îmi calc pe inimă și îl las să piardă. Adică joc… corect. Și ce dacă într-o zi se nimerește că o să câștig numai eu? Numa bine învață că viața e grea și uneori nedreaptă.
3. Fac să fie distractiv și când pierde… Pe asta nu știu cum s-o fac, că e doar mic, nu pare și prostuț. Am încercat să îl felicit pentru un joc bine jucat, pentru că a ieșit pe locul doi, dar văd în ochii lui că nu le prea „cumpără”.
4. Îi spun de multe multe ori un fel de fair-play explicitat si exemplificat: că ne jucăm pentru că ne place, nu ca să câștigăm. Că atunci când nu ne mai distrează, mai bine ne oprim… Că era odată uncopil care nu știa cum să se poarte frumos când câștiga pentru că se lăuda prea tare și se bucura că ceilalți pierd, si el și-a pierdut partenerii de joc… Că e mai greu să pierzi decât să câștigi, că e nevoie de mai mult curaj… Vorbe.
5. Introduc conceptul de „excepție”. Regula de exceptie. Bonusul primit pentru că eu cred că deja îl merită: trei guri de ceai contra unei aruncări suplimentare cu zarul. Iar de aici… nici eu nu mai stiu ce învață…
Are mare dreptate domnul Pleșu. Propria mea competență etică m-a ținut până la pragul de patru ani. Până la întâlnirea cu Țara lui Piticot. Varianta 3D cu zarul încastrat!
