Marea Inchiziție

-după F. M. Dostoievski

 

dramatizare de Sabin Popescu

după Marele inchizitor,

 traducere de Ovidiu Constantinescu și 

Isabella Dumbrava,

Insert din „Isușii mei” de George Banu

Personajele:

Papesa Ioana a II-a

Sora Maria

 

O expoziție cu 20 de crucifixe și reprezentări cristice sculpturale, suspendate de la podul scenei la o înălțime de 1,5m, dispuse labirintic, cu fața spre fundal, exceptând două reprezentări pe suport orizontal. Papesa Ioana în veșmânt pontifical alb și Sora Maria, oarbă, în veșmânt monahal negru, cu baston alb în mână, Papesa Ioana o conduce pe Sora Maria, ținând-o de mână, și îi prezintă exponatele venind dinspre fundal spre avanscenă. O muzică corală gregoriană însoțește spectacolul de la prologul sonor până la final, plasată sub nivelul replicii, aproape subliminal. Lumina generală cu efect de vitralii.

 

PAPESA IOANA: E un Iisus baroc, un Iisus venit de departe, din Venezuela. Iisus de dincolo de mări și țări!… Acesta e un Iisus sculptat în România. Poartă însemnele neșterse ale unui incendiu în care, parțial a ars, iar urmele focului i-au rămas înscrise pe corpul calcinat. Iisus salvat din flăcări! O metaforă a omului extras din istorie, dar sacrificat de oameni… Un Iisus chiar din Italia, Iisus gotic, purtând toate însemnele supliciului: cuiele împlântate în mâini și picioare, rana deschisă de Longinus, soldatul care I-a străpuns corpul pe cruce, capul plecat. Un Iisus sumbru, figură explicită a martiriului suferit… Aici e un Iisus arhaic, invalid, marcat de cuie și răni… Din Normandia avem un Christ obosit și melancolic… Pe un fragment de teracotă e un Iisus căzut și dezarmat. Un Iisus poate mai dramatic decât alții, căci aici postura Fiului torturat își găsește un echivalent tragic în deteriorarea ansamblului căruia I-a aparținut și pe care nu-l mai putem reconstitui… Acum avem un Iisus abstract, lipsit de identitate, un Iisus impersonal, expresie concretă a supliciului. Și totuși tulbură prin forța primă, originară, nu umană, ci spirituală. Un Iisus din noaptea vremii… Iată un Iisus al suferinței ce-Și asumă condiția de om și pe cruce, ca și episoadele Cavalerului, Iisus ce nu-Și ascunde durerea, ci o resimte și o exprimă. El încetează să fie o emblemă abstractă, pentru a se constitui în dublul torturat al omului. Suferința îi asociază. Crucificarea e expresia literală a suferinței… Acest Iisus arhaic vine din Chile, cioplit rudimentar în lemn, un Iisus de ajutorare pe vremuri grele de furtună și agitație pe mare; El captează mișcarea valurilor, căci, în coșul pieptului, acolo unde lancea romană L-a perforat, meșterul sculptor a decupat o cavitate minusculă și a introdus o pietricică ce se agită în funcție de mișcarea valurilor. Un Iisus de conviețuire! Un Iisus însângerat, un Iisus suferind, dar și un Iisus protector, aliat al pescarilor ce-și trăiesc viața pe ape… E o crucificare rusă cu email albastru, dar cu un Iisus detașat de cruce. O crucificare minoră, de proximitate, așa cum există icoane minuscule de călătorie. Ea, însă, parcă cere atingere și mângâiere: o emoție sacră tactilă! (Duce mâna Sorei Maria ca să atingă obiectul, care va pendula ușor.)… În fața noastră, un vechi Christ german, trunchiat, crăpat, își expune cuiele de fier, încrustate și perfect conservate, ca probe ale supliciului suferit… Un alt Iisus detașat de cruce. Pare și mai scandaloasă soarta torturatului lipsit de suportul vizibil al supliciului. Corpul suferind e redus la esența lui… O statuietă simplă țărănească, din Polonia, a unui Christ obosit… Și statueta unui Iisus relaxat, care se odihnește după eforturile care L-au epuizat și preced probele pe care știe că va trebui să le înfrunte… Suntem în fața unui Christ peruvian, pătat de sânge și adânc perforat de lancea soldatului zelos, un Christ întins pe o cuvertură cu filigram, aurită, cadavru sacru depus la orizontala morții! Întins, El poartă toate însemnele nobile ale statutului său, dar și toate stigmatele martiriului… Alături, un cap de Christ portughez înlăcrimat și tragic marcat de chinul îndurat… Bustul unui Iisus brazilian marcat de suferință, cu fața brăzdată de riduri, un bust baroc cu o față agitată și tulburată… Un Iisus polonez cu o cruce amputată de partea superioară, parabolă a independenței imposibile, a comunității indestructibile dintre Iisus și Cruce… Iată cel mai dramatic Iisus, un Iisus din Spania, acolo unde Inchiziția, mai mult ca oriunde, și-a exersat torturile. Iisus tragic și îndurerat, fără cruce și alte atribute, un Iisus întunecat… (eliberând mâna Sorei Maria) Soră Maria, eu o să mai zăbovesc un timp aici. Așteaptă-mă.

SORA MARIA: Prea bine, Sanctitate, și Vă mulțumesc pentru aceste clipe minunate. (Face o plecăciune și iese, folosindu-se vag de baston. Papesa rămâne un timp în picioare, cu privirea în gol, apoi îngenunchează. E poziționată în prim-planul scenei.)

PAPESA IOANA (împreunându-și mâinile în rugăciune și închizând ochii): Doamne, Iisuse Christoase, Te rog, iartă-i pe toți păcătoșii Tăi, între care cea dintâi păcătoasă sunt eu, a doua Ioană, dar prima Papesă aleasă a Bisericii Tale. Te implor din adâncul sufletului, Doamne, să ai îndurare pentru toți păcătoșii, fără nicio deosebire, acum înainte de Ziua Sfintei Treimi. Au trecut peste douăzeci de veacuri de când Cerul a încetat să mai făgăduiască ceva omului, iar omul a ajuns să creadă numai în ceea ce inima lui își dorește. Aceasta e o cumplită erezie care a cuprins întreaga lume. Oamenii iau în deșert numele Domnului, tăgăduindu-i existența. (Un plus de lumină, nefocalizată, în avanscenă.) Izbăvește-ne, Doamne, de păcatele îndoielii și tăgăduirii, căci ele… (deschizând ochii, pe care-i face mari, ridicându-se speriată, făcând câțiva pași în spate și lăsând un moment lung de tăcere) Ești Tu, Doamne, sau e ispita?… Vreau să mă încredințez că nu e o nălucire… (Înaintează încet spre avanscenă. Se oprește și întinde mâna ca și cum ar mângâia ușor brațul cuiva. Face un pas în spate.) Soră Maria! (Apare Sora cu bastonul în mână.)

SORA MARIA: Da, Sanctitate.

PAPESA IOANA: Avem cel mai de seamă oaspete. Fă ceea ce se cuvine, după Sfânta Scriptură. (Sora iese. Papesa se adrezează cu blândețe.) Tu ești?… Tu?… Taci?… Nu spui nimic?… Știm prea bine ce ai putea să spui… Ceea ce ne-ai mărturisit și odinioară… (Intră Sora cu un mic lighean metalic cu apă și un prosop pe umăr.)

SORA MARIA: Unde e oaspetele?

PAPESA IOANA: În fața mea. (Sora înaintează spre ea, folosind bastonul cu care îi atinge pantoful, apoi oprește bastonul în fața Papesei. Lasă jos bastonul și ligheanul, îngenunchează și folosindu-se de apă și apoi de prosop, mimează spălarea și ștergerea picioarelor care s-ar afla în fața sa.) Tu ești Mântuitorul, nu-i așa, Doamne? Tămâduiește-o pe Sora Maria, ca să Te poată vedea la față. (Sora privește în sus și rămâne încremenită, cu gura întredeschisă, Papesa șoptește.) Talita, kumi! (Sora se ridică, face doi pași în spate și, brusc, îngenunchează, lipindu-și capul de pământ.) Soră Maria, ai pierdut darul vorbirii la schimb cu darul vederii?

SORA MARIA (ridicându-se, privind nedumerită și izbucnind în plâns): Nu… nu… nu… (Iese fugind, abandonând bastonul, ligheanul și prosopul.)

PAPESA IOANA: Venirea Ta a tulburat-o. Așa se va tulbura de mâine lumea. Chiar dacă ai același surâs plin de îndurare nemărginită și aceeași privire din care se revarsă iubirea arzătoare, oamenii tot se vor întreba dacă ești Tu acela sau semeni numai cu El… Doamne, de ce ai venit să ne tulburi, înainte de-a veni vremea de apoi? Ai încredințat cândva totul Papei, deci în momentul de față totul se află în mâna mea, în deplină siguranță. Nu trebuie să mai adaugi nimic la cele mărturisite cândva, nicio taină a lumii din care vii. (Adaosul de lumină din avanscenă, nefocalizat, pendulează lent pe linia rampei, urmărită de privirea și mișcările Papesei.) Orice lucru nou pe care l-ai vesti oamenilor ar limita cumva libertatea lor de credință, căci ar lua înfățișarea unui miracol care le-ar forța credința și, după câte știm, în urmă cu peste două mii de ani pentru Tine nimic nu era mai scump decât libertatea credinței. Acum oamenii poartă în ei convingerea că sunt cu desăvârșire liberi, deși chiar ei ne-au oferit libertatea lor de credință, depunând-o la picioarele noastre, dar sunt fericiți pentru asta. Sunt sigură că nu vrei să-i privezi de o fericire, chiar iluzorie. Deși omul, așa cum a fost plămădit, este un răzvrătit din fire, iar răzvrătiții nu pot avea parte de o adevărată fericire. (Lumina dinamică de pe rampă, nefocalizată, începe să se miște lent în perimetrul expoziției, urmărită de privirea și mișcările Papesei.) 

Te-a avertizat asupra acestui lucru înfricoșătorul duh al nimicniciei și al neființei atunci când a încercat să te ispitească în pustiu, punându-Ți cele trei întrebări, supunându-Te la cele trei ispitiri. Amintește-ți de sensul primei întrebări: „Vrei să Te duci în lume așa, cu mâinile goale, făgăduind oamenilor o libertate pe care, în ignoranța lor înnăscută, nu pot s-o înțeleagă? E o libertate de care chiar se feresc, îngroziți, fiindcă nu există nimic mai insuportabil pentru om decât libertatea! Vezi pietrele acestea din pustietățile dogorite de soare? Poruncește ca ele să se facă pâini și omenirea întreagă, plină de recunoștință, va alerga pe urmele Tale, ca o turmă ascultătoare.”… Tu însă n-ai vrut să-l lipsești pe om de libertate și nu Te-ai îndurat să primești oferta, judecând că nu mai poate fi vorba de libertate, de vreme ce supunerea a fost cumpărată cu pâine. Drept care ai răspuns că omul nu trăiește numai cu pâine. 

Poate că peste veacuri omenirea va spune, prin gura învățaților, că nu există pe lume crimă și, prin urmare, nu există nici păcătoși, ci numai flămânzi: „Dă-mi de mâncare!” va scrie pe steagul celor care se vor scula împotriva Ta, culcând la pământ templul ridicat de Tine, biserica Ta. Pe urmele templului Tău se va înălța o altă construcție, un nou și înfricoșător Turn Babel; se va ridica piatră cu piatră, cu toate că și el va împărtăși soarta celui dintâi, rămânând neterminat, iar ei flămânzi. Și atunci tot spre noi, oamenii Tăi, se vor îndrepta și ne vor căuta iarăși pe sub pământ, în catacombele în care vom fi ascunși de noile persecuții și găsindu-ne, ne vor spune: „Înrobiți-ne, dar astâmpărați-ne foamea!” Și cine va da mâncare mulțimii va izbuti să ridice turnul până la capăt. Noi vom fi cei care îi vom hrăni în numele Tău. Abia atunci vor înțelege că libertatea și faptul de a avea pâine cu prisosință, ca să ajungă la toată lumea, sunt două lucruri incompatibile. Fiindcă în vecii vecilor oamenii nu vor fi în stare să-și împartă pâinea între ei. (Lumina dinamică din perimetrul expoziției revine în avanscenă și se oprește, acum focalizată, la o margine laterală a rampei. Papesa se apropie cu câțiva pași și i se adresează, privind în jos, jucând astfel așezarea interlocutorului pe marginea rampei.) 

Tu le-ai făgăduit pâine cerească, dar crezi într-adevăr că poate avea același preț în ochii stirpei omenești, nevolnice, desfrânate și pururea nerecunoscătoare, ca pâinea pământească? Dacă, în numele pâinii cerești, se vor găsi câteva zeci de mii sau sute de mii de suflete care să Te urmeze, cum rămâne cu milioanele și miliardele de făpturi omenești incapabile să renunțe la hrana pământească pentru cea făgăduită în ceruri? Învrednicindu-te să primești miracolul pâinii, ai fi reușit să împlinești acea năzuință eternă a omului, pururea dornic să știe în fața cui trebuie să-și îndoaie genunchii. Din pricina acestei năzuințe, oamenii și-au făcut singuri zei, s-au amenințat unii pe alții în numele zeilor și s-au ucis între ei. Și așa o să fie până la sfârșitul veacurilor. Chiar dacă au pierit zeii de pe fața lumii, oamenii vor continua totuși să se închine în fața diferiților idoli, pentru că Tu ai refuzat ca întreaga omenire să Ți se supună fără să crâcnească, sub emblema pâinii pământești. Ai dreptate, Doamne: taina existenței umane nu constă în a trăi, ci în a ști pentru ce trăiești. Fără o noțiune precisă a rostului său pe lume, în vecii vecilor omul n-ar accepta să trăiască; mai curând, și-ar face singur seama decât să-și ducă mai departe existența pe pământ, chiar dacă în jurul său ar fi munți de pâini. Dar ce rost pe lume să-și aleagă? Omul preferă liniștea și chiar moartea libertății de a alege singur între bine și rău. Tu însă le-ai sporit libertatea alegerii, aruncând pe veci chinuitoare o povară asupra împărăției sufletului omenesc. Ai așezat pe umerii oamenilor o povară atât de grea, din iubire pentru ei, Tu ai pogărât pe pământ ca să-Ți jertfești viața. Ai vrut să ai parte de dragostea liber consimțită a omului, ai dorit ca el să te urmeze de bunăvoie, cu inima slobodă având înaintea ochilor doar chipul Tău drept călăuză. Dar cum nu te-ai gândit că, așezând pe umerii lui o greutate atât de mare ca libertate de a alege, până la urmă el o să ajungă să pună la îndoială până și chipul Tău și să tăgăduiască adevărul propăvăduit de Tine? Într-o bună zi, oamenii vor mărturisi în gura mare că adevărul nu poate sălășlui în Tine, fiindcă ar fi cu neputință ca cineva care-i iubește să-i urgisească atât de cumplit, lăsându-i să se zbată într-o incertitudine atât de chinuitoare, cu atâtea griji pe cap și atâtea probleme fără dezlegare! În felul acesta, Tu însuți ai pus la cale surparea împărăției Tale. În lume nu există decât trei forțe în măsură să înfrângă și să subjuge definitiv conștiința acestor răzvrătiți. Și aceste forțe sunt miracolul, taina și autoritatea. Tu însă le-ai respins pe toate trei. Prea iscusitul și înfricoșătorul duh ți-a spus: „De ești tu Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te în gol, căci scris este: El va porunci îngerilor Săi să vegeze asupra Ta și ei Te vor ridica pe mâini ca nu cumva să izbești de piatră piciorul Tău.” Tu însă n-ai vrut să Te lași dus în ispită și nu Te-ai aruncat, ca să nu-L ispitești pe Dumnezeu și să nu-Ți pierzi credința în El. Tu ai nădăjduit că, mergând pe urmele Tale, omul va rămâne alături de Dumnezeu, fără a mai avea nevoie de minuni. Dar, lepădându-se de minuni, el se va lepăda în același timp și de Dumnezeu, fiindcă, de fapt, nu-L caută pe Dumnezeu, cât mai ales minunile Sale. Și cum nu poate să trăiască fără minuni, omul va încerca să și le făurească singur, dând crezare miracolelor plăsmuite chiar de el! 

Nu Te-ai învrednicit să cobori de pe cruce, când cei din jur își băteau joc de Tine, strigându-Ți: „Pogoară-Te acum de pe cruce, vom vedea și vom crede!” Tu n-ai coborât, fiindcă nu voiai să-l câștigi pe om printr-o minune, așteptând o credință liber consimțită din partea lui. Ceea ce doreai Tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vârât pe veci frica în oase. Și totuși, oamenii nu sunt decât niște robi, cu toate că, așa cum au fost plăsmuiți, în sufletul lor mocnește răzvrătirea. În momentul de față încearcă în tot locul să se răzvrătească. Vor dărâma templele de orice fel și vor îneca pământul în sânge. Dar până la urmă își vor da seama că sunt prea nevolnici ca să fie în stare a duce mai departe povara propriei lor răzvrătiri. Privește în jurul Tău și vezi ce s-a întâmplat după mai bine de douăzeci de veacuri de la plecarea Ta. Neliniște, tulburare și nefericire – iată cu ce s-au ales oamenii după toate suferințele pe care le-ai îndurat în numele libertății lor! Desigur, sunt și cei, puțini, care au aflat în ei destulă putere ca să poarte crucea și să viețuiască zeci de ani în pustiu, flămânzi și goi, hrănindu-se cu ierburi crude și rădăcini; Te mândrești, firește, cu aceste odrasle ale libertății, ale dragostei liber dăruite, cu sublima lor jertfă adusă de bunăvoie în numele Tău! Dar cu ce sunt vinovați, oare, ceilalți? Cu ce este vinovat un suflet plăpând dacă nu poate cuprinde asemenea dimensiuni? Nu cumva la mijloc este o taină pe care mintea noastră nu o poate percepe? Și dacă există într-adevăr o taină, atunci avem toți dreptul să vorbim în numele ei. Și chiar așa am și procedat, punând la temelia faptei Tale eroice, miracolul, taina și autoritatea, și nu libertatea inimii de a alege între bine și rău. Și oamenii s-au bucurat că sunt din nou mânați ca o turmă, ușurați de povara unei alegeri… 

Dar de ce vii acum să ne tulburi?… De ce mă privești în tăcere cu ochii Tăi blânzi?… Mai degrabă aș vrea să Te văd mânios… De ce aș încerca să mă prefac? Știi dinainte tot ce aș avea să-ți spun… Știi bine și taina noastră veche de veacuri. Noi am primit de la înfricoșătorul duh și Roma și sabia lui Cezar, decretându-ne stăpânitorii pământului, singurii lui cezari, deși nici până azi n-am apucat să desăvârșim lucrarea începută. Tu ai fi putut atunci să primești pe loc sabia lui Cezar. Pentru ce ai lepădat de la Tine acest ultim dar? Primindu-l, ai fi împlinit toate năzuințele oamenilor pe pământ: le-ai fi dat un stăpân căruia să i se închine și le-ai fi pus la îndemână mijlocul de a se uni cu toții într-un furnicar în care nu încap conflicte, fiindcă necesitatea alăturării este a treia pricină de frământare pentru oameni. Marii cuceritori, de talia lui Timur Lenk sau Genghis Khan, Hitler sau Stalin, Putin sau Trump, au vrut să-și întindă stăpânirea asupra întregului pământ, dar și ei, fie chiar inconștient, au exprimat aceeași nestăvilită aspirație a omenirii de a se unifica. Primind dominația lumii și purpura Cezarului, Tu ai fi întemeiat o împărăție universală, statornicind pacea pe toată fața pământului. (Scoțându-și crucifixul pontifical de pe piept.) 

Primește măcar simbolul Romei și a lui Cezar, care Ți s-ar fi cuvenit. (Se apropie cu crucifixul în mână de spotul de lumină de pe rampă, intră cu mâinile în raza de lumină și de la înălțimea unui om șezând lasă să cadă ușor crucifixul. Instantaneu spotul de lumină dispare, apărând unul identic de cealaltă externă a rampei, spre care Papesa își întoarce privirea.) În această situație vor mai trece încă veacuri de domnie a gândirii libere, a științei și a antropologiei, la care se va ajunge, până când noi vom putea să statornicim împărăția păcii și a fericirii omenești, unde oamenii nu se vor mai ucide unii pe alții, așa cum se căsăpesc acum, în fiece clipă și în tot locul, în numele libertății. Până atunci, deplina independență, gândirea liberă și știința îi vor afunda pe oameni într-o junglă atât de încâlcită, încât unii dintre ei – cei mai aprigi – își vor face singuri seama, alții – mai nevolnici – se vor nimici unii pe alții, iar restul – cei mai nefericiți – se vor târâ din nou la picioarele noastre. Turma se va aduna la loc și se va supune iarăși, de astă dată, pentru totdeauna. Ne vor privi cu admirație și, în același timp, cu un fior de spaimă; gândurile lor vor fi din ce în ce mai timide, iar ochii înrourați de lacrimi. Le vom da voie chiar și să păcătuiască, știindu-i slabi de îngeri, și ei, la rândul lor, nu vor iubi ca niște copii, pentru că vom fi atât de toleranți! Și după cum vor fi, sau nu, ascultători, le vom promite, sau îi vom opri să trăiască cu soțiile și ibovnicele lor, să facă, sau nu, copii cu ele. Vor veni să ne mărturisească cele mai chinuitoare secrete, bucuroși să scape de grija împovărătoare la care-i supune azi necesitatea de a alege singuri și liberi. Iar noi, noi singuri vom fi nefericiți. Le vom făgădui oamenilor o răsplată veșnică în ceruri, știind că, dincolo de mormânt, nu vor găsi decât moarte.

De ce ai venit să ne tulburi? Știu că ai mai venit o dată, cu vreo șase veacuri în urmă. Ai apărut tăcut și discret într-o piață din Sevilla și, incredibil, lumea Te-a recunoscut. Binecuvântându-i pe toți, ai mers, urmat de mulțime, la catedrală. Acolo era depus, într-un mic sicriu, trupul unei fetițe. Implorat de mamă, ai înviat fetița. Atunci a apărut cardinalul, marele inchizitor. Te-a întemnițat și ți-a spus că a doua zi te va arde pe rug. Până la urmă te-a lăsat să pleci. De ce Te-ai întors? Ai venit cumva pentru că a venit deja vremea de apoi? Oricum ar fi, mâine sunt nevoită să te denunț ca impostor, ca un fals Mesia. Vei fi judecat, condamnat și arestat. (Lumina focalizată pe rampă se diseminează ușor, deplasându-se spre Papesă, care-și ridică mâinile ca și cum ar atinge brațele cuiva care se află în fața sa, apoi își întoarce de două ori obrazul drept și o dată cel stâng. În final își crispează degetele pe brațele pe care le atinge.) Du-Te și să nu mai vii… să nu mai vii… niciodată, niciodată! (Adaosul de lumină din fața sa, se stinge.)

SORA MARIA (intrând): A plecat?

PAPESA IOANA: Precum vezi. Sau ți-a luat înapoi vederea?

SORA MARIA: Nu mi-a luat vederea și nici auzul… Sanctitatea Voastră crede în Dumnezeu? 

PAPESA IOANA: Din toată inima! Dumnezeu e o dulce mângâiere pentru noi, oamenii, care mergem pe calea arătată nouă de înfricoșătorul duh al morții, al destrămării și al întunericului.

 

HEBLU

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *