Istoria nu este doar ceea ce s-a întâmplat. Este și ceea ce alegem să ne amintim. Ceea ce nu uităm, iar în cazul diasporei, uitarea vine aproape firesc: comunități împrăștiate în toate zările, documente risipite prin arhive, destine individuale ce se pierd în istoriile altor popoare. Tocmai de aceea, fiecare lucrare ce încearcă să recompună această memorie are o valoare ce depășește simpla cercetare istorică. Ea ne ajută să înțelegem nu doar unde au ajuns românii, ci și ce au devenit ei, departe de țară. Ce suntem noi împreună. În acest sens. cartea lui Ștefan Străjeri „Istoria Românilor din America Latină: De la Rio Grande până în Ţara de Foc” este o lucrare de mare semnificație. El urmărește istoria comunității românești din țări latino-americane, continuând seria monografiilor dedicate diasporei noastre în cele două Americi.
Ca și în volumele anterioare, Ștefan Străjeri face o analiză cuprinzătoare a contextului istoric, politic, cultural al destinației (în acest caz, America Latină), recunoscând faptul că emigrația este puternic influențată de condițiile găsite la fața locului, ea cristalizându-se diferit, în funcție de realitățile concrete ale țărilor gazdă.
Curiozitatea și interesul larg, universal, îl fac pe autor să exploreze și civilizațiile demult dispărute, inclusiv cele precolumbiene, urmărindu-le semnificația în lumea sud-americană de astăzi. Mergând pe firul evenimentelor, Ștefan Străjeri arată influența celor petrecute în America de Sud (precum sosirea lui Cristofor Columb) nu doar pe continent, ci si efectele la nivel planetar, incluzând reverberatiile din Europa și China, unele chiar surprinzătoare. Printre altele, el atinge și fenomenul legat de dezvoltarea centrului mondial capitalist prin exploatarea periferiilor.
Lectura acestei cărți mi-a amintit o alta: Civilization: The West and the Rest, 2011, de Niall Ferguson, ce întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă soarta Americilor (de Nord și de Sud) ar fi fost inversată (conquistadorii să fi mers în Nord, iar etica protestantă să fi influențat America de Sud). E greu să rulăm astăzi astfel de scenarii, mai ales că vorbim despre o multitudine de factori ce influențează devenirea oricărei societăți, de la unele tangibile, ca bogățiile solului, la cele intangibile, ca etica noilor veniți, de exemplu. Pariez însă că lucrurile ar fi fost complet diferite, dacă, de exemplu, o constituție ca cea a Statelor Unite ar fi fost stabilită de la început în țările Americii Latine, cum e numită ea azi. Scrisesem un articol pe această temă, dar nu voi elabora mai mult, așa că închid aici paranteza.
După ce cartea lui Ștefan Străjeri consemnează istoria continentului, volumul se apleacă asupra cronologiei emigrației românești în America Latină. Voi face doar niște spicuiri: Mai întâi detaliază felul cum informația despre cele două Americi a pătruns la noi în țară. Menționarea cărturarilor și cronicarilor noștri include unele pasaje care dau culoare momentului, precum: „Stolnicul cărturar Cantacuzino, de pildă, consemna dorința și eforturile de informare ale contemporanilor săi, menționând Lumea Nouă și informațiile de circulație despre aceasta în a sa «Istorie a Țării Românești»: «…povestesc geografii așa, dar încă de cele Indii ale Răsăritului și ale Apusului și alte locuri ce-s într-acolo, ce de povești și de neadevăruri scriu și zic. Însă nici drept aceasta a-i huli de tot trebuie, atât de mult ostenind și trudind a scrie multe și mai de toate, pentru folosul multora». ”
Ștefan Străjeri discută unele documente timpurii de la noi, ce duc la creșterea „interesului pentru cunoașterea directă a realităților sud-americane”. „Mirajul Americii și mizeria de acasă i-au împins și pe români să treacă oceanul în cele două Americi, de obicei însă fără gând de așezare definitivă” citează el. De asemenea, precizează că emigrarea în America Latină s-a dezvoltat mai ales după Primul Război Mondial, fiind determinată și de „propaganda făcută în rândul țărănimii basarabene de către trimișii fermierilor sud-americani. Au trecut astfel și s-au așezat în Argentina, în Uruguay și în satul Sao Paulo din Brazilia peste 40.000 de români – în general muncitori necalificați”.
Prospectul unor condiții mai avantajoase în „lumea nouă”, ca și promisiunea accesului la pământuri, au reprezentat, mai ales pentru cei ce și le pierduseră pe ale lor de acasă, motive să se orienteze spre destinații rurale sud-americane.
„După desăvârșirea unității de stat, România preia și gravele probleme legate de minoritățile naționale din fostul Imperiu Austro-Ungar, stabilite, înainte de 1918, în America de Sud. Emigranții, mulți de naționalitate română, nu aveau însă cetățenia română.”, spune Străjeri.
În plus, având în vedere că unele legislații sud-americane nu recunosteau alte minorități naționale, este dificil să pictăm o imagine completă a texturii populației.
„Pământul făgăduinței” atrage oameni din toată lumea, iar din România au plecat și mulți emigranți aparținând națiunilor conlocuitoare (germanii fiind cei mai numeroși în acea perioadă), slavi din Basarabia și Bucovina precum și evrei.
Drumul este însă cu dus-întors, iar mulți se întorc in România, având în vedere că „Pământul făgăduinței” se dovedește mai puțin promițător decât anticipaseră unii. Străjeri menționează că „exploatarea cinică de către marii latifundiari sud-americani a țăranilor sărăciți din unele părți ale Europei, ademeniți departe de satele și căminele lor prin promisiunile amăgitoare ale traficanților de mână de lucru internațională. Cităm din această sursă contemporană că la un moment dat: «În Dobrogea și mai cu seamă în Basarabia, unde seceta a fost mult mai mare, agenții au pătruns în inima satelor, smulgând pe țărani din căminele lor umile, și prin momeli promițătoare, îi convertesc să-și ia lumea în cap. […] În America de Sud mari latifundiari stăpânesc ținuturi întregi și un mare număr de umiliți muncesc nerăsplătiți. Din munca acestora se întrețin societățile și agenții de care am pomenit mai sus. Iată explicația bunei organizări a unor astfel de societăți, iată de ce agenții nu slăbesc nici o clipă propaganda lor». ”
Neajunsurile, lipsa de suport din partea autorităților, de ajutor legal și de altă natură, precum și unele cazuri de corupție ale celor ce procesau vizele, au dus la nemulțumiri în rândurile emigrației noastre. Cu timpul, compoziția ei se schimbă de la cea motivată economic la cea motivată politic, mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial, după instaurarea regimului comunist în România. Un alt val este marcat apoi de căderea comunismului.
***
Ștefan Străjeri nu este descurajat de vastitatea subiectului pe care îl dezbate și nici de dificultatea accesului la sursele originale despre emigranți. El se încumetă să ia istoria în piept. Se ia cu istoria de piept.
Eu nu voi încerca să abordez toată bogăția și complexitatea informației prezentate în acest volum, așa că voi puncta doar câteva aspecte discutate în carte, pe care le folosesc doar ca exemple:
Mai întâi, vorbim despre drumurile primilor români pe noul continent, începând cu ilustrul preot Samoilă Damian, ce a fost „primul român care a descoperit America!” , într-o „călătorie inițiatică, de studii, dar și de evadare spre universalismul cultural al epocii Luminilor”. Mi s-a parut interesantă relația lui cu Benjamin Franklin, cât și documentele ce au rămas mărturie corespondenței dintre ei.
Apoi, diverse alte personaje remarcabile din istoria noastră. Unul dintre aceștia este George Bibescu, cu care m-am întâlnit la Palatul Mogoșoaia, unde este înmormântat, fără să-i fi apreciat pe deplin experiența de viață, ce include America Latină. „Cartea [sa] «Au Mexique» a avut ecouri și în ținuturile ce au inspirat-o. O amplă recenzie, însoțită de traducerea în spaniolă a capitolelor VIII și IX ale operei memorialistului român, a apărut în cotidianul mexican El Partido Liberal din 2 august 1887. Sub titlul «Paginas de nuestra historia escrita en el estranjero» («Pagini din istoria noastră scrise în străinătate»), sunt elogiate obiectivitatea, interesul cu care autorul privește viața poporului mexican. Concluzia lui José M. Gamboa, autorul articolului, este că: «în general, cartea principelui Bibesco este una dintre cele mai interesante și mai bine scrise». ”
Găsesc numele unor Mărgineni despre care știusem (cum sunt medicii Ioan Arsenie și Ilarie Mitrea), a căror legătură cu America Latină îmi scăpase. Apoi, Iuliu Popper, cu evoluția lui meteorică, curmată scurt, în Țara de Foc. Nu în ultimul rând, faimoasa expediție a lui Emil Racoviță, ce a deschis drumuri spre explorarea Antarcticii.
M-am bucurat să aflu despre comunitatea românească de la Ensenada, care își păstrează rădăcinile și respectul pentru limba comună. Este, probabil, singurul lucru ce poate funcționa pe termen lung, întemeierea unor comunități ce se poate susține, astfel încât să își păstreze profilul cultural. Este poate una dintre puținele strategii ce adresează pulverizarea diasporei noastre în spațiu, ce parcă se topește, precum un fulg căzut întâmplător în palma cuiva. Strategia, dovedită și de supraviețuirea comunităților ce au rezistat timpului, este închegarea unor oaze, ca aceasta, care să permită perpetuarea limbii. Cred cu tărie că în lipsa unei mase critice (care, se dovedește a fi destul de mică, e nevoie de câteva sute de indivizi, doar vreo două-trei străzi ale aceleiași comunități ce-și continuă limba și obiceiurile) comunitatea nu se poate susține. Fără o masă critică nu se poate menține o continuitate mai mult de două-trei generații. Chiar și așa este greu, mai ales că diaspora noastră se aciuiește pe unde poate, încercând să găsească condiții prielnice continuării identității ei. Inevitabil însă, așa cum este și cazul comunității din Ensenada, influențele locale își lasă amprenta, creând mutații (evidente și în cuvintele de împrumut din limba adoptată, dar și în obiceiuri). Totuși, micile comunități ca cele din Ensenada, Boian și altele spun povestea supraviețuirii în limbă, în ciuda condițiilor diverse în care se transplantează. Cred însă că e nevoie de o comunitate suficient de apropiată (atât geografic, cât și în spirit) pentru ca supraviețuirea ei să aibă o șansă.
***
Mi se pare binevenită discuția despre contribuțiile intelectualității noastre, inclusiv cea plecată în vremea premergătoare și pe timpul regimului comunist, ce include intelectuali notabili, unii puțin cunoscuți generațiilor din urmă. Ștefan Baciu îmi vine în minte, poate și pentru că îl întâlnisem în Hawaii, dar și pentru că știusem despre premii înființate de el și de soția lui, Mira. Ei au preferat să ducă dorul țării, fără speranță de întoarcere, decât să compromită. Astfel, și-au păstrat vocea și au continuat să dăruiască acelora ce au avut ochi de văzut și urechi de auzit. Celor ce au știut să primească. Amprenta activității lor este inestimabilă, probabil… ca și pierderea noastră. Cartea lui Ștefan Străjeri este și un efort de recuperare a intelectualilor de calibru ce au rămas români în ciuda circumstanțelor pe care le-au traversat. Unii dintre ei au luat calea pribegiei, înțelegând compromisul pe care ar fi fost obligați să-l facă într-o țară ce devenise un satelit al puterii sovietice: „Nu-i patria făcută din urale ci din tăceri, din doruri și distanțe; o strâng din praf, la tropic în sandale și-o-mprăștii-n lume în speranțe.”. Pentru el, exilul nu era doar o distanță pe hartă, ci o stare permanentă de conștiință. „Exil e când cânți și-ți aduci aminte
că-n cântecul tău plâng sute de morți.”. La Ștefan Baciu libertatea are un preț, iar acest preț e dorul de țară: „Când țipă în ceață un claxon răgușit tu auzi tălăngi pe tarlale-nflorite… acesta e dorul.”… „Când vezi zgârie-nori crescând peste noapte prin negura nopții în nori vezi Bucegii… acesta e dorul.”
Ștefan Baciu e unul dintre exponenții de vază ai intelectualității noastre ce trebuie cunoscut și bine înțeles acasă, să-și capete binemeritatul loc în literatura noastră. Iar ca el, mulți alții.
***.
Dorința lui Ștefan Străjeri de a cuprinde comunitățile din cele două Americi este o mare provocare, căreia îi face față cu cinste. Volumul ilustrează și informații despre unele diviziuni din cadrul emigrației românești, nuanțe pe care nu le cunoscusem. Să scrii o astfel de istorie este, desigur, o întreprindere extrem de complexă, mai ales când mărturiile uneori se bat cap în cap, când nu există consens despre toate realitățile zilei, sau când unele personalități sunt controversate. De aceea, găsirea unui echilibru între diversele puncte de vedere, fără favorizarea vreunei perspective anume cere documentare, înțelegerea largă a evenimentelor și dragoste pentru adevăr, iar autorul nu precupețește nici un efort în a-și dovedi obiectivitatea.
Cercetările lui Străjeri au multe fațete, ce sunt amplificate și de diversele mutații ale comunității noastre în diverse geografii destinație. Citindu-i cărțile îți dai seama și cât de interconectată e lumea în care trăim, mulți dintre cei așezați în America Latină având un traseu itinerant, cu opriri în diverse spații ale lumii, legați fiind și prin conexiuni de suflet cu cei de acasă.
Diaspora românească este norocoasă să-l aibă pe Străjeri ce i se dedică cu tot sufletul. Nu știu cine ar mai fi putut adresa cu rezultate comparabile o tematică de asemenea anvergură, fără limite temporale, mergând în trecut atât cât ne duce memoria colectivă. Împrospătarea ei, cu verificarea înscrisurilor vremii, e atât de necesară. Ne ajută să ne revizităm adevărurile. Să învățăm despre unii deschizători de drumuri ce altfel ar putea cădea în uitare. Să învățăm unii despre alții. Să învățăm unii de la altii. Mai mult, ne ajută să formulăm lecțiile necesare mersului nostru înainte. Împreună.
Acest exercițiu este cu atât mai important astăzi, când emigrația română este în toi. Este șansa de a aprecia ceea ce suntem. Dovadă că suntem.