Seneca. Un sindrom clasic

Periodic (deloc întâmplător), revine în unele cercuri restrânse dar zgomotoase, întrebarea „de ce marile noastre valori culturale nu acced la conducerea Statului???”. Numeroșii  politologi și formatori de opinie se străduiesc să explice  de ce anumite persoane ajunse (mai mult proclamate) guru ai conștiinței carpato-danubiano-pontice sunt victimele neștiinței  populare  și cât de greu e să trăiești astfel în România. Problema ar fi de ce arhanghelii spiritualității nu au credibilitate în fața poporului, nu că alții ar avea prea mare…? Dar nu e suficient să fii cool… 

Titus Livius scria în Ab Urbe condita: „cu cât ești mai puternic, cu atât trebuie să te folosești mai cu măsură de puterea ta”.

 Ceea ce nu poate înțelege literatul, omul de artă în general, este că „acela care vrea să aibă conducerea tuturor trebuie să fie ales dintre toți”, conform lui Plinius Iunior. Imposibil, atâta timp cât aroganța  afișată preelectoral deja și conștiința exacerbată generează un anumit tip de indivizi înconjurați de o clică, fie și culturală. Rămâne  memorabilă prestația jalnică  a unui mare om de cultură în postura de candidat la președinția Țării.

 Pe electori, fie ei români, germani, americani, namibieni, nu-i convingi  cu aberația lui Platon despre conducerea Cetății de către filosofi și nici cu nostalgiile voievodale  ale lui Eminescu. Dacă ar fi doar dorința de putere pură, nu s-ar întâmpla mare lucru, ba ar putea provoca o anume admirație… până la un punct. Dar cei mai reprezentativi, având și discursurile  cele mai antimaterialist(e)-științifice, mimând greața existențială față de ideea de avere – nu și față de realitatea ei – s-au dovedit harnici ciugulitori ai ultimelor decenii. Cu o anume abilitate în a-și învălui agoniseala,  marile spirite au în spate edituri prospere, fundații dintre cele mai bizare, catedre universitare în câteva locații, ba chiar și mici latifundii, adeverindu-se  sintagma cronicarului : „dragostea de moșie”.

În asemenea condiții apare „scrânteala regească” (rex e de la regere – a conduce) scrie Horatius. Și tocmai în  asta constă perenitatea sindromului Seneca. 

Marele (cu adevărat) cugetător roman scrie (ad)mirabil despre libertatea și egalitatea oamenilor, dar nu i-ar fi trecut niciodată prin minte să-și elibereze vreun sclav; în public afișa o reținere gastronomică de invidiat, consumând doar smochine și apă; domi, adică acasă, pare-se la fel; dar nu din temperanță ci pentru că de tânăr suferea de o debilitate  gastrică severă. Cu aceeași elegantă scrie despre necesitatea ca orice cetățean să se conducă pe sine însuși și să nu-și dorească funcții; a fost ani la rând și cvestor și senator fără vreo tentativă de demisie. Pe Nero l-a educat  și i-a dedicat scrieri filosofice pentru ca apoi să conspire împotriva lui. Fatal… Chiar și post mortem, bătrânul amant intelectual al puterii a avut parte de glorie. Creștinii i-au alcătuit un portret  conform necesităților lor: filosoful blândeții, al egalității între oameni, slăbit de nevoințele vieții și ucis de Anticrist. 

Totuși, ceva s-a schimbat: pe sindromaticii noștri nu-i amenință nimeni; indiferent de patimi, trădări, calomnii sau scrânteli, nu primesc condamnări la sinucidere, nu trebuie să apeleze la medicul de familie ca să le deschidă venele; cine știe ce (s-)ar (s)curge din ele? Oricum, CNSAS nu face analize ale sângelui. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *