Există un continent Joyce, iar Mircea Mihăieş este una dintre vocile canonice care îi trasează conturul. În Mircea Mihăieş Joyce are un exeget care, unind erudiţia cu îndrăgostirea, imaginează un traseu al descoperirii. Acolo unde alţii ezită sau revin la poncife critice, Mircea Mihăieş edifică, temerar şi polifonic, un monument. Dar în acest monument nu hagiografia sterilă domină, ci subtilitatea hermeneutică a celui care acordă prozei critice o rară subtilitate empatică. O dată cu Mircea Mihăieş, dar şi cu noua traducere din “ Ulysses“ a lui Rareş Moldovan,cultura română traversează un extraordinar moment joycean.
La un secol de la publicarea capodoperei lui Joyce,trilogia lui Mircea Mihăieş este ecoul acestei ambiţii demiurgice. Proza critică revendică un întreg domeniu al comparatismului şi al nuanţelor. După ce a trecut prin vămile lui Raymond Chandler şi Wiliam Faulkner, Mircea Mihăieş ajunge în faţa porţii de cuvinte care înseamnă modernitatea textuală însăşi. Timpul pe care Mircea Mihăieş îl închină explorărilor sale este unul dintre intervalurile prodigioase ale literaturii noastre: prin rafinament, precizie şi pătrundere, Mircea Mihăieş impune un model şi un reper. Textul său şi textul lui Joyce devin, pentru cei din spaţiul limbii române, una.
Itinerariul
Joyce nu este singurul scriitor care nutreşte visul himeric de a reinventa proza, dar , pentru anglosferă, drumul său este, poate, cel mai important şi mai fecund. Contemporan cu Proust, cu Musil, cu Broch, cu Canetti, dar şi cu Bulgakov, Joyce este parte din trunchiul unei literaturi ce explorează un teritoriu idiosincratic.
Mircea Mihăieş instituie un protocol critic care îi permite să stabilească genealogii şi să lumineze corespondenţe. Dincolo de “Ulysses” se află acel irlandez expatriat care, în Europa peregrinărilor sale, nu încetează să scrie, obsesiv şi mitic, despre patria sa iubită, dar şi detestată. Cosmopolitul Joyce este şi irlandezul Joyce, cel care nu se poate desprinde de placenta alcătuită din cuvinte şi din traume. Unicitatea sa rezidă în geniul cu care aduce împreună precizia de detaliu şi survolul mitic.
Mircea Mihăieş este el insuşi un Ulise care îl urmează pe Joyce pe acest drum de fraze al destinului său. Cărţile lui Mircea Mihăieş sunt dominate de poetica intertextualităţii: fiecare pagină cheamă din adânc alte pagini, căci insurgenţa modernistă a lui Joyce este hrănită din polemica cu tradiţia din care vine el însuşi . În patria lui Shaw, Wilde sau Beckett, Joyce este un iconoclast ce duce cel mai departe revolta sa literară.
Mircea Mihăieş reconstituie conturul unui dosar al genezei şi naşterii lui “ Ulysses”: cartea de la 1922 se întemeiază pe un laborios travaliu, inconjurată fiind de o aura scandaloasă a pretinsei sale obscenităţi. Scandalul din jurul ei îl anticipează pe cel ocazionat de “ Lolita ( simbolic, în cursurile sale Vladimir Nabokov se va întoarce la Joyce). Confruntarea cu pudibonderia tâmpă este o filă din cronica destinului lui Joyce.
Inovaţiile pe care le cuprinde vor deveni parte a scriiturii moderne înseşi. Mai mult decât epigonism, textul lui Joyce stimulează desprinderea de liniile tradiţionale ale ficţiunii. Relaţia sa cu posteritatea este dominată de această dialectică a rupturii şi a deschiderii. Fluxul conştiinţei bate la poarta unei umanităţi fluide abia bănuită înainte de el. Mişcarea pe care o imaugurează eliberează energiile stelare ale imaginaţiei.
Scriind romanul lui Molly Bloom, Mircea Mihăieş aduce în proza sa critică pe co-autorul stranii “ Femei în roşu” : privirea sa intră în intimitatea celei care bântuie textul lui Joyce. Iar în clipa în care Molly se întâlneşte cu Miţa Biciclista, romanul critic se întregeşte cu un ton postmodern, de parcă totul ar reveni, simfonic, în această matcă de enigme şi de unde a literaturii. Prin ludic, gravitate şi stranietate, viaţa lui Molly scrisă de Mircea Mihăieş are alura unei cărţi de Laurence Sterne: dincolo de fiecare frază ce se se încheie se află o altă , încă şi mai neobişnuită şi provocatoare. Proza critică îşi dezvăluie întreaga sa claviatură, miraculos.
Atunci când trilogia lui Mircea Mihăieş ajunge în vecinătatea non-euclicidianului “Finnegans wake” , proiectul critic atinge punctul suprem al cutezanţei hermeneutice- textul lui Joyce este cel în care modernitatea radicală îşi află pariul ce nu mai lasă loc ambiguităţii . Doar aparent ilizibil şi ininteligibil, “ Finnegans wake” este un labirint de sunete şi de semnificaţii. În acest labirint Mircea Mihăieş pătrunde şi nu se va rătăci. El este, pentru cei de azi, un Vergiliu ce le luminează drumul.
Şi poate că , o dată cu Mircea Mihăieş şi cu interogaţia sa, romanul – limită a lui Joyce va fi eliberat de povara clişeelor care îl apasă. El apare, o dată cu efortul gigantic hermeneutic, un laborator expunând desenul polifonic al unei capodopere. Reinventarea naraţiunii conduce la prefacerea limbajului. Totul există spre a fi retopit în text.Liniile vieţii devin fraze şi pauze.
Teritoriul Joyce este cel pe care îl cartografiază Mircea Mihăieş, iar modernismul cubist al lui “Ulysses” trece în proza critică. Jocul, gravitatea şi tăcerea se adună în acest cer miraculos pe care ne este dat să îl întrevedem, prinşi în mişcarea hipnotică a acestei uimitoare trilogii.
