De demult, atât de demult, din pragul de septembrie privirea se îndrepta spre vacanţele ce se topeau în amintire, ca nişte instantanee pierdute în albumul de fotografii al destinelor îndrăgostite.
Căci septembrie, cel care deschide porţile toamnei, este puntea spre care ne îndreptăm, nostalgic, spre a ne putea pierde în amurg: serile se încarcă de miresme de larg şi paşii devin mai visători, prinşi în rotirea dorului.
Şi este ca şi cum septembrie ar imblânzi vara dionisiacă, dăruindu-i, asemeni unei dar rar al despărţirii, încremenirea sepia a revederilor, ca într-un epilog care se scrie de mâini tremurătoare, pe un ecran de calculator solitar.
Intrând în seprembrie întrăm în acest tunel de pereţi muzicali vibrând la atingerea trecutului ce doarme în noi, doar spre a se retrezi: jocurile copilăriei răsună din nou, ca nişte arcuri intinse spre cer, iar fericirea capătă intensitatea dureroasă a unei atingeri în prag de trezie.
Căci septembrie este un timp al îmtoarcerii spre sine, asemeni unei vaste recapitulări de sunete şi de culori: paşii înaintând pe ţărmul de mare merg pe urmele vechilor cărări şi treptat, ca într-o reverie, pescăruşii pun stăpânire pe întinsul care a fost cândva copleşit de forfota omenească.
Şi nu mai există singurătate şi nici durere în acest septembrie în care ne turnăm ca într-o urnă funerară, de vreme ce cei ce nu mai sunt ne cheamă cu limpezimea unui stingeri şi inimile lor bat in inimile noastre, continuitate a iubirii ce nu poate muri.
Şi un cer de septembrie se deschide ochilor noştri, parte a istoriei privirii ce ne cuprinde, ca pe generaţii de oameni şi de umbre. Tot mai departe de truda oarbă a zilelor înţesate de automate umane, tot mai aproape de stingerea treptată a toamnei, una cu mişcarea tainică a grădinilor noastre, parte din vremea ce încremeneşte în amintire, ca un acord modest al dragostei de demult.
Şi fiecare frază a lui septembrie este parte din trupul de sinapse şi de pauze al memoriei ce ne este cea din urmă casă. Nervurile de sânge ale vieţii se umplu de lava amintirilor şi nu mai suntem decât seismograful ce transcrie mişcarea de secunde a unui timp ce revine spre noi, ca un val ce se iscă din mare.
Şi astfel septembrie ne zideşte în racla sa lichidă, ca într-un mormânt săpat în pământ şi în cer. Frazele curg, iar literatura se hrăneşte din noi, ca dintr-o sevă de durere şi de lumină: este septembrie, este toamnă şi cei morţi trec în cei vii, ca într-o ucenicie de regrete şi de dor, înseninaţi şi eliberaţi de anxietatea agoniei, una cu noi, ca la începutul de drum ce se încheie aici.
