(posibilă) Odă spionilor

(posibilă) Odă spionilor

Un gest firesc până la urmă s-a consumat recent între puternicii antitetici, sub forma unui schimb de spioni; aproximativ la paritate. Presa desigur și-a dat partea de prostie, cel puțin la noi, așa că în primele momente pline de emoție ni se spunea că dictatorul (nu poate fi  decât unul…)  și-a întâmpinat spionii eliberați, la aeroport, numai că pe ecran apărea octogenarul transatlantic. S-a revenit ulterior…

Scriind odinioară  despre spioni, subliniam că în toată povestea cea mai mare ticăloșie o reprezintă aruncarea responsabilității pe umerii făptuitorului, mai ales dacă acțiunea eșuează. Spionii se împart în două categorii distincte chiar dacă formează o singură categorie: spioni buni (ai noștri) și spioni răi (ai celor pe care îi spionăm). În Egiptul antic li se spunea „ochii și urechile faraonului”; consultând istoria romană, înțelegem că Imperiul s-a menținut viabil și datorită sistemului de adunare a informațiilor, nu doar a impozitelor. Bunăstarea Imperiului presupunea obligatoriu permanenta colectare a datelor din toate provinciile, iar cei care erau în sistem, indiferent de etnie, aveau conștiința că o fac pentru Roma și nu pentru un pumn de sesterți. În realista sa înțelepciune, Tacitus constata că puterea Statului stă în buna informare a conducătorilor, adică un Stat puternic e informat cuprinzător la nivelul diriguitorilor. Uneori e totuși mai bine să nu le spui ce știi, ca să nu năruiască  totul din prostie sau ticăloșie. 

Analizând din nou etimologic termenul, constatăm că spionajul presupune un studiu discret și inteligent: verbul spicere, verbul privirii atente, deci nu „mulți văd, puțini pricep” – a observa cu atenție, cu discreție, are o formă spicare, a cerceta din priviri, dar și cu auzul, de unde și spionul nostru asociat cu italianul spione. Sună bine și iscoadă, slav, dar vremurile sunt ale valorilor imperiale, ale spionilor, nu ale iscoadelor lui vodă.

Voi exemplifica reiterativ cu un spion care a dovedit că prin gândire, prin exercițiu și operă (muzicală chiar… ) a fost admirabil. Seraficul prelat catolic Agostino Steffani (1654-1728), fidel slujitor al Vaticanului, a fost cu adevărat diafanul spion care a înțeles să cugete, să observe și să acționeze ad maiorem Dei gloriam necondiționat, astfel că, printre primele sale misiuni a fost aceea de a-și supraveghea, monitoriza fostul amic din tinerețe, hainit însă, adică ajuns persoană politică plurifacială. Ceea ce a rămas însă nealterat și viu  de la cel pentru care missio era și religioasă și de spionaj, este muzica de operă pe care a compus-o, undeva între Monteverdi și Vivaldi. Audiindu-l ai crede că  a făcut totul din iubire, inclusiv spionajul căci unul dintre suavele sale titluri  este Amor vien dal destino.

Desigur nu așteptăm de la spionii contemporani, eliberați sau nu, nici simfonii nici opere (eventual cabareturi…) și nici de la politicieni o interpretare corectă a muncii acelora.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *