În apărarea lui Salieri

\Astăzi îi voi lua apărarea vestitului compozitor Antonio Salieri (18 aug. 1750 – 7 mai 1825) care, pe nedrept, e tratat ca un personaj negativ. Desigur, umblă o mulțime de povești despre relația dintre Salieri și Mozart (27 ian. 1756 – 5 dec. 1792), cu care a fost contemporan, iar oamenii au avut – și au în continuare – o reținere la adresa lui Salieri, mai ales pentru că genialul Mozart nu putea fi egalat, dar și pentru că acesta a murit tănăr, la nici 36 ani, în timp ce Salieri a trăit aproape 75 de ani!

Doresc să-i iau apărarea lui Salieri, pentru că lumea, din cauza filmului Amadeus și a altor păreri nu întotdeauna bazate pe realitate, e înclinată să nu-i dea atenție. Or Salieri nu numai că a avut relații bune cu Mozart, dar a fost și un extraordinar profesor de muzică, i-a avut elevi, printre alții, pe marii Beethoven, Schubert, Liszt, Hummel și alții. El a fost un foarte talentat dirijor și, în plus, a avut calități umane deosebite, a dat lecții gratuite elevilor talentați la muzică, dar cu posibilități materiale modeste. El însuși fusese tratat astfel în copilărie, ca orfan.

Părerile negative despre Salieri au fost provocate de piesa ficțională Amadeus scrisă în 1979 de Peter Shaffer și ecranizată în 1984. Moartea prematură a lui Mozart la numai 36 de ani a stârnit zvonul că Salieri l-ar fi otrăvit. Ipoteza a fost infirmată și sunt dovezi contrare, cei doi au fost prieteni și s-au respectat reciproc.

Sigur că a existat rivalitate, cum altfel? Ambii au trăit în același timp și același loc! Dar biografii spun mai curând că Mozart a fost cel care a pierdut competiția la un concurs de compoziție organizat de Împăratul Josif II în 1786 la Schönbrunn. În plus, Mozart s-a inspirat adeseori din muzica lui Salieri. Melodia celebrului duet Papageno–Papagena din Flautul Fermecat e bazată pe cea dintr-un concert pentru clavecin de Salieri.

Multe documente atestă prețuirea lui Mozart de Salieri și descriu în termeni laudativi colaborările lor. În ultima sa scrisoare dinainte de moarte, Mozart îi povestește soției cum l-a luat pe Salieri în trăsură ca să meargă împreună la premiera operei Flautul Fermecat și cum acesta din urmă a reacționat la spectacol:

„El (Salieri, n.m) a ascultat și privit cu toată atenția și, de la uvertură până la corul final n-a fost niciun fragment la care el să nu exclame bravo, sau ce frumos” […]          

Repertoriile orchestrelor par să ignore meritele lui Salieri, dar în ultima vreme lucrurile s-au mai îndreptat. Desigur, dacă personalitatea muzicală a marelui Salieri va fi expusă mai des publicului, se va restabili un echilbru în aprecierea calităților acestui mare muzician.

Antonio Salieri s-a născut la sud de Verona, în Italia, dar viața de adult și cariera a petrecut-o în Imperiul Habsburgic. El a avut un rol important, printre altele, în dezvoltarea operei la sfârșitul secolului 18. Elev al lui Florian Leopold Gassmann și foarte apreciat de Christoph Willibald Gluck, ambii muzicieni celebri, Salieri a scris peste 30 de opere, în trei limbi. De asemenea, a contribuit la formarea și dezvoltarea vocabularului componistic al operei, iar muzica lui a avut o puternică influență asupra compozitorilor contemporani cu el.

Din păcate, multe din compozițiile de tinerețe ale lui Salieri, printre care opere și lucrări religioase, s-au pierdut. E posibil ca însuși Salieri să le fi distrus spre sfârșitul vieții.

După un stagiu plin de succese în Italia, la opera Scala din Milano (1778-1780), Salieri, la vârsta maturității (între 30 și 48 de ani – 1780-1788) a avut o bogată activitate artistică la Viena și Paris. Este de remarcat că opera Danaidele, cu un subiect dintr-o legendă greacă, bazată pe un subiect, a fost innițial oferită cu contract lui Gluck, iar Salieri ar fi trebuit să-l asiste pe aceasta în completarea proiectului. În final, însă, Gluck i-a oferit proiectul în întregime tânărului său prieten Salieri care, în final a fost autorul oficial al acestei opere, care, de altfel, a avut mare succes la public. Răsunetul acestei opere a făcut ca Salieri să câștige o mare popularitate în acea vreme. Tânărul – pe atunci – Hector Berlioz a scris, în cartea sa de Memorii cât de impressionat a fost de această operă.

În 1788 Salieri s-a întors la Viena, unde a rămas până la sfârșitul vieții. Imediat a fost angajat prim-concertist la Capela Imperială, unde a ținut cursuri de muzică și a dirijat până la sfârșitul lui 1824, dată apropiată de cea a morții sale, în 1825.

A continuat să compună opere de mare succes, popularitatea sa din anii 1790 crescuse imens. Fusese numit și director al operei intaliene, dar, din motive politice, s-a retras din acest post în 1792, continuându-și însă activitatea de compozitor, dirijor și instrumentist în orchestre de cameră.

După 1804, Salieri a părăsit opera, recunoscând că stilul artistic nu mai era același și că el nu avea nici destulă putere creativă pentru a se adapta schimbărilor, dar nici impulsul emoțional de a continua:

„Din acea perioadă (cam 1800, n.m.), am realizat că, treptat, gustul muzical s-a schimbat într-un fel complet opus celui din vremea mea. Excentricitatea și confuzia în stiluri au înlocuit simplitatea care domina”.

În noiembrie 1823, Salieri a făcut o încercare de sinucidere. În ultimul an al vieții, sănătatea sa mentală s-a degradat și pe 7 mai 1825, la 74 de ani, a murit. La serviciul funerar s-a cântat, în premieră, Requiemul său în do minor, compus în 1804. Pe monumentul lui aflat în Cimitirul Central din Viena se află un frumos poem omagial scris de unul din numeroșii săi elevi.

Notă: Articol apărut în forma inițială în rev. Vatra veche 8 / 2023