Eu, în umbra propriei frici,
tabloul cu lebede mistuindu-se
pe măsură ce marea se risipește spre țărm.
Ca pe un zmeu de nisip ridic fierbințeala
în pumni și-i dau drumul.
Lipsiți de îndurare sunt ochii mei ce acum
separă noaptea de zi
și o desfac foițe, foițe.
Dintr-un grăunte de credință,
ar germina mai multă speranță
decât se găsește în habitatul urșilor albi,
mai multă viață decât găzduiesc
pădurile de mangrove.
Cuvintele mele sunt steagul de pace
crescut în fumăraia prin care,
încă mai hoinăresc leoparzi și hiene,
pe care unde altundeva le-aș putea strămuta,
dacă nu în lanul de cânepă
la capătul căruia,
lângă un trup de femeie, posibil al meu,
un înger sau altcineva mânuiește o harpă,
până când secera lunii se deslușește deasupra
și șterge cu razele ei
și leoparzi, și hiene, și lan, și îngerul cu harpă în mână
și, mai la urmă, pe mine.
