Alexandru Seres își propune în studiul său[1] să completeze cu detalii și argumente bine documentate goluri de informație din viața și scrierile lui Emil Cioran, sub un titlu care subliniază faptul că scriitorul-filosof rămâne, totuși, un om. Și, ca orice ființă umană, el nu poate fi descris în cele mai mici amănunte, ci, dimpotrivă, vor exista întotdeauna detalii de adăugat la schița complicatei vieți a filosofului. Cartea are la bază teza de doctorat a lui Alexandru Seres, susținută în anul 2020 la Universitatea Babeș-Bolyai (2021:14). După cum mărturisește autorul în prologul intitulat „Biografia unei gândiri”, Cioran disprețuia „cotrobăitorii prin biografii de scriitori celebri” (7), însă necesitatea asocierii cercetării „oneste” a operei cu „studierea amănunțită și temeinică a biografiei” (7) primează, așa încât ni se pune la dispoziție încă o analiză valoroasă a operei și biografiei lui Cioran. De asemenea, autorul subliniază faptul că perioada românească a lui Cioran a beneficiat de o examinare minuțioasă din partea multor cercetători, dintre care o amintește pe cea întreprinsă de Marta Petreu (2011) și pe cea a lui Vincent Piednor (2013), explicând astfel alegerea făcută pe parcursul studiilor doctorale de a se apleca asupra perioadei franceze din viața filosofului. Cele patru capitole ale cărții lui Seres trasează precis și cu o abundență de referințe, itinerariul lui Cioran de la Berlin către și prin Paris: „Un bursier român la Paris”, „Nopțile și cuvintele”, „A fi cineva”, pentru a încheia cu un titlu care atrage atenția: „Viața unui om fără ocupație”.
Ca un veritabil flaneur, autorul redă acel simț al Parisului care nu poate fi trasat pe o hartă, fie ea tipărită sau descărcată din Google maps. Adresele la care a locuit Cioran sunt punctele de plecare în această analiză: rueLhomond 2, rue du Sommerard (hotel Marignan).rue Racine (hotel Racine), rueMonsieur-le-Prince (hotel Majory), rue de l’Odeon 21. Plecând din aceste puncte fixe, cititorul este purtat într-o plimbare (acea renumită flânerie) prin Franța lui Cioran, căci Seres leagă scrierile acestuia de locul în care ele au fost concepute. Sunt amintite și alte orașe din Europa în care filosoful a poposit pentru o vreme, însă accentul este pus, desigur, pe Paris. Căci „trecând rapid în revistă locurile prin care a umblat, ori petrecându-l în nenumăratele sale plimbări prin diverse provincii, pe jos sau cu bicicleta, constatăm cu ușurință că Cioran e departe de a fi un sedentar [….] Nu e chiar un globe-trotter, dar cu siguranță se poate mândri cu faptul că a văzut o mare parte a Europei. […] Aflat într-o vacanță perpetuă, la Paris, Londra sau Dieppe, în Corsica sau într-un sat din Elveția, urâtul îl însoțește peste tot. «M-am plictisit pretutindeni. De ce am părăsit Coasta Boacii?», se întreabă el” (175). Iar răspunsul este în continuare căutat în fiecare studiu despre Cioran. Un alt exemplu cu care Alexandru Seres vine în completarea a ceea ce s-a publicat deja despre Cioran, este mansarda de pe rue de l’Odéon 21: „celebra mansardă e pe partea opusă a clădirii, în strada Casimir Delavigne, paralelă cu rue de l’Odéon, de la ferestrele ei zărindu-se catedrala Notre-Dame” (45).
Pe lângă această hartă sentimentală a Parisului, trasată prin prisma operelor lui Cioran, Seres își propune să clarifice câteva mituri despre filosof, transformându-se într-un veritabil ʻmythbuster’. Voi menționa două dintre ele, însă cartea conține numeroase demitizări. În primul rând este menționat anul în care Cioran ia decizia să renunțe la limba română, o discuție care a început în anii ’70 și nu pare să se fi încheiat nici în 2022. Cioran menționează în 1970 că a hotărât să „o rupă cu limba română” în 1947 (77), însă Seres se alătură celor care sesizează din scrisorile acestuia, că decizia a fost luată cu un an înainte. Tot în seria demitizărilor se înscrie „Povestea unei fotografii”, mai precis celebra fotografie cu Cioran, Eliade și Ionesco făcută în Place Furstemberg. Seres deconstruiește detaliu cu detaliu „surâsurile complice” pe care Alexandra Laignel-Lavastine (filosof și critic francez) le-a explicat în 2002, după o analiză subiectivă a celebrei fotografii. Recurgând la argumente din jurnalul lui Eliade și din interviuri publicate, Seres demontează ideea că un paparazzo ar fi surprins o întâlnire tainică între cei trei și consemnează faptul că a fost vorba de o ședință foto temeinic pregătită de editura Belfond.
Un alt subcapitol care aduce detalii inedite este cel care examinează relația cu Samuel Beckett. Pornind de la un articol publicat de Cioran în 1970 despre dramaturgul irlandez, Seres clarifică faptul că au existat, de fapt, două articole despre acesta: „Beckett, quelquesrencontres” și „Beckett, ou l’horreurd’êtrené” (155), ultimul fiind cel care a blocat relația dintre cei doi, motiv pentru care nu a mai fost reluat într-un alt volum, rămânând doar în suplimentul literar al Le Monde (1970, 13 iunie). Relația dintre Cioran și Beckett, numită și „exercițiu de admirație ratat” (154) de către Seres, pornește de la paralela trasată de numeroși exegeți între cei doi, respectiv de la faptul că ambii scriitori s-au îndepărtat de limba maternă pentru a scrie în limba franceză. Continuă apoi cu detalii surprinzătoare, adăugate de Seres la ceea ce s-a scris de-a lungul timpului, pentru a completa schițele întâlnirilor dintre cei doi și a concluziona că distanțarea dintre românul și irlandezul care s-au „întâlnit” în limba franceză poate fi descrisă de replica lui Estragon din Așteptându-l pe Godot: „Mă întreb dacă n-am fi făcut mai bine să rămânem singuri, fiecare de partea lui. … Nu eram făcuți pentru același drum” (168).
Partea finală a acestui studiu este în spiritul aceleiași flânerie cu care Seres a început, ducând cititorul într-o ultimă plimbare alături de scriitorul filosof, pentru a oferi o alternativă imaginii de „sihastru” izolat într-o mansardă, „așezat la masa de scris, meditând asupra lipsei de sens a existenței” (169) pe care majoritatea cititorilor lui Cioran o au despre acesta. Folosindu-se de Caietele lui Cioran, Seres îl regăsește pe filosof mărșăluind prind grădina Luxembourg, plimbându-se fără țintă noaptea, umblând de zănatic prin păduri, făcând mișcare pe drumuri pustii, rătăcind prin împrejurimile Parisului, dând o raită prin sudul Franței, parcurgând kilometri întregi, mergând cu bicicleta, neputând să stea locului când îl apucă dorul de ducă, deoarece „mersul pe jos e mântuirea”, iar „fericirea constă în oboseala fizică”, care îl scapă pe Cioran de obsesii, de „gânduri apăsătoare, de urâtul care îl copleșește de îndată ce se regăsește între cei patru pereți ai mansardei” (169-174).
Cioran, omul incomplet este atât un instrument pentru viitoare studii despre opera și viața acestuia (cronologia care încheie cartea conține informații culese și verificate în timpul cercetărilor întreprinse de Alexandru Seres, după cum mărturisește autorul), cât și o lectură agreabilă și surprinzătoare pentru un simplu admirator-cititor al lui Cioran.
[1] Seres, Alexandru. 2021. Cioran, omul incomplet. București, Editura TracusArt.
