Sorbeam cu paiul aerul ce ne-nconjura.
O clipă, am avut iluzia
că s-au deschis cerurile.
Erai o fiară pe jumătate ascultătoare,
o fiară lipăindu-mi din palmă,
o fiară trăgându-mi pământul de sub picioare.
Plămânii mei te ocoleau instinctiv,
pluteau deasupra mesei, a mării,
sau, poate că doar
se mutau în locul plămânilor tăi.
Secvență: mâna Ta învelind-o pe-a mea –
oja roșie pulsa din ce în ce mai intens,
ținea un prădător la distanță.
Apoi, un foșnet aruncându-ne trup peste trup,
în timp ce-n gurile noastre,
cuvintele erau mormane de frunze.
– Ești femeia fatală?
– Nu știu. Spune-mi tu! Sunt?
Eu nu echivalez cu pielea mea, cu suma
pulpelor mele pe care le port
ca pe niște accesorii viu colorate.
Eu nu sunt carnea mea și nu sunt oasele mele
încovoiate de măreție.
Am murit și am înviat,
am trăit și m-am făcut pulbere.
Mă scutur de tine ca de marile friguri,
ca de un imn pe care nu îmi e dat să îl cânt.
Îți mângâi numele cum mângâi o pisică
în durerile facerii
și el se întinde spre mine și mă arată
cu degetul.
Ochiul Tău e o piatră de încercare
peste care voi trece folosind șenilate și săbii.
Nu greșesc spunându-ți toate acestea aici,
cu atâția oameni de față.
Iartă-mi brațele
ce nu s-au ridicat la înălțimea sângelui tău!
Iartă-mă că nu te-am cunoscut întru totul,
că n-am înțeles nevoia ta de a sta
cât mai departe de vânatul ce te-nspăimântă!
Bucură-te, cel ce ești plin de har și îngăduință!
Mi-am învins frica.
Mi-ai învins frumusețea.
Ți-am tăiat foamea.
