De ce revin în aceste pagini ale jurnalului nostru la chipul tău de început, la acel chip pe care îl pot zări,fugar, în fragmente salvate de fotografii şi îl pot presimţi, ca pe o boare muzicală, în zidurile şcolilor tale din Focşani? De ce revin, în aceste pagini ale jurnalului nostru, la anii în care adolescenta care erai privea, visătoare şi sobră, spre viitorul care se desena din umbre de meri şi din nervuri de trandafiri? De ce revin, în aceste pagini ale jurnalului nostru, la acea intimitate de reverie şi de taină pe care o ghicesc în caligrafia scrisului tău, întipărită pe paginile de gardă ale cărţilor tale, atinse de mâna mea, în căutarea atingerii tale de fum?
Poate pentru că, în lungul anotimp de doliu în care am intrat, spre a nu -l mai părăsi niciodată, o comuniune de memorie şi de visare a crescut între noi, iar intensitatea ei face să pălească lumina tremurătoare a zilei de iarnă ceţoasă în care sunt prizonier.
Poate pentru că, în clipele în care învingem singurătatea cu acel văz ce trece dincolo de realitatea statică a lumii muritoare, noi ne avântăm pe un drum ce duce mai departe, tot mai departe, spre acea stradă de oraş provincial vegheată de somnul câinilor leneşi şi de mişcarea plăpândă a anotimpurilor ce curgeau, melancolice.
Poate pentru că în fiinţa unită care am devenit, prin moarte şi durere, memoria ta ascunsă în straturi de ani, culori şi arome, se retrezeşte în mine, de parcă ochii noştri ar fi chemaţi la o viaţă stroboscopică de minute ale visului, de parcă paşii noştri, neomeneşti şi delicaţi, ar putea urma drumul pe care paşii omeneşti, surzi şi trişti, nu îl mai pot găsi.
Poate pentru că durata zilelor noastre nu mai înseamnă nimic, de vreme ce existenţa ce ne uneşte începe cu adevărat de abia atunci când tot ceea ce este ferm şi plat în contururile sale dispare, spre a lăsa loc levitaţiei limpezi şi stranii a amintirilor ce ne bântuie, blând.
Poate pentru că amândoi, de o parte şi de alta a liniei morţii, simţim că singura patrie care ne-a mai rămas este aceea a memoriei din camera de decompresie a viselor noastre: un răstimp de căutare, de plâns, de fericire ce explodează ca o stea în geneză, orbitoare, de tăcere complice şi de cuvinte ce se eliberează, în fine, de povara teribilă a raţiunii diurne.
Poate pentru că ne era dat să ajungem aici, în pragul oceanului tulburat al sufletelor călătoare, pentru a fi una cu acest aer lichid ce creşte din mare spre a se uni un cerul populat de norii ce nu mai întunecă, niciodată, un soare ce nu poate apune: pe acest ţărm care se sustrage geografiei oarbe, respirăm ca o singură fiinţă şi contemplăm valurile ce îşi caută începutul în mişcarea lor eternă.
Poate pentru că, acolo unde atâţia aleg să uite, pentru a trăi, orbi în tunelul zilelor aseptice, noi am ales să nu ne lăsăm ispitiţi de fluxul amneziei: mâinile noastre nu s-au despărţit, iar conversaţia noastră a devenit murmurul pe care visele îl aduc către noi, ca un ecou al dragostei noastre stângace.
Poate pentru că , în acest jurnal iscat din dor şi din iubire, vocea ta este, în fine, eliberată şi clară: jucăuşă ca un vânt graţios al primăverii, visătoare ca un poem provincial, îngândurată ca topirea în iarnă a toamnei marine ,un singur glas ce se confundă cu cadenţa nopţilor noastre, un singur glas care ne călăuzeşte, spre un cer al clarităţii înseninate, un singur glas în cărui dicţiune lunară dragostea de dincolo de moarte răsună, dincolo de trecere, dincolo de durere, dincolo de comfortul uitării.
