Dintotdeauna a existat şi o intelectualitate carieristă, capabilă, senin argumentat, de cele mai abjecte trădări, delaţiuni şi felaţiuni şi, ca atare, obiect al cumpărării, sau res mancipi conform dreptului roman (referirea se face la sclavi însă), în ciuda faptului că un alt principiu juridic, tot roman, spune că „nimeni nu se poate vinde pe sine”, e drept, dar poate fi cumpărat.
Dacă poporul e minţit şi implicit prostit cu televizorul și nu numai, dar şi cumpărat, de mii de ani, cu pâine şi circ, anumiţi intelectuali devin vandabili în schimbul unor funcţii – nu neapărat grozave cât zgomotoase – sau al orelor de flecăreală savant-arogantă pe posturi TV patronate, nu o dată, de infractori (blamaţi nu demult chiar de ifosarzii ofertaţi) care plătesc însă foarte bine (conform aserţiunii imperiale, referitoare la taxa de vespasiană, non olet, „nu pute”, banul adică).
După cum nici una dintre relele umanităţii nu am inventat-o noi, românii, ci le augmentăm doar (pe unele), tot astfel nici linguşeala (adică, etimologic, datul cu lingua, în fel şi chip, sau în părţi şi… părţi) n-am scornit-o noi, doar am ridicat-o la cote naţional-sublime. Totuși, poate că și alții… Prin urmare, ne menţinem într-o latinitate etimologică rezonabilă. Se verifică etimologic și relația dintre fericirea anumitor intelectuali prin felație, căci ambele sunt tributare lui felix. Grupusculul de intelectuali funcţionari (deci cu funcţii) care-şi divinizează căftănitorul în momentele-i de (presupusă) cumpănă, este într-adevăr clasic plautin, căci, se spune în Asinaria (Comedia măgarilor), „Linguşitorul îşi urmăreşte numai interesul personal”.
De altfel, dacă „linguşirea atrage prietenia”, cum zice Terentius, parafrazându-l, am putea spune şi că ea (linguşirea) „atrage prostia”, sau o vădeşte în cazul celui încrezător în catifeaua limbilor, căci „Prin cuvinte, omul linguşitor ascunde în gând o înşelătorie”, avertizează Phaedrus. E greu de crezut că vreun fellator sau lingușitor, neaoș zis, și-ar urma căftănitorul în momentele-i de pierzanie.
Dar, nimic nou printre carierişti. Și în Roma antică exista, desigur, un anume carierism intelectual; şi totuşi persistă un dar, nu un cadou, ci o conjuncţie esenţială.
De reținut pentru azi, avertismentul nobilului și cumpătatului Plinius Minor care-și începe celebra laudatio la adresa amicissimului său Traianus, deja imperator, astfel: „niciodată să nu-l lingușim pe conducător ca pe un zeu, ca pe o divinitate, căci nu vorbim de un tiran, ci doar de un cetățean”.
Mai spune romanul în același context că trebuie să simțim că vremurile s-au schimbat în bine; aici însă apare îndoiala, nu în … doi, ci multiplă.
Îndemnul destul de imperativ lansat de Iisus Christos „Lăsaţi copiii să vină la mine” poate fi interpretat şi în intenţia Lui de a crea ceva nou, curat, neinfestat de tarele trecutului şi de traseismul religios; ceea ce, din păcate, s-o recunoaştem, nu s-a împlinit întocmai. Probabil că izbânda mântuitoare ar fi fost mai pregnantă dacă s-ar fi precizat „…copiii de ziua întâi”, căci, pare-se, pervertirea, la nivelul genei sociale măcar, începe din a doua zi de viaţă.
În acelaşi tip de formulare, parţial mesianică însă, dar de data aceasta chiar neconvingătoare, a venit mesajul unui june politician român „Lăsaţi intelectualii să facă politică!”, de parcă cineva ar fi interzis acest lucru.
Marea problemă nu este că intelectualii n-ar face politică ci că o fac prost, catastrofal chiar atunci când vreunul apucă ciolanul. Dacă, în general, unui politician îi lipseşte ceva spre a fi intelectual, în aceeaşi măsură intelectualului îi lipseşte ceva spre a fi politician sadea. Intelectualul poate fi convingător când scrie diverse, cântă, compune, pictează sau sculptează, bârfeşte, flecăreşte pe te miri ce teme civile, dar în nici un caz când vrea sau chiar apucă să conducă (poporul sau un segment din hăţişul statal). Din păcate pentru el, intelectualul nu e în stare să mimeze convingător apartenenţa… partinică, ci doar pe cea de gaşcă sau clică, casabilă şi aceasta la prima ciocnire vanitoasă a ifoselor.
Se verifică zicerea romană Exempla docent (exemplele ne învaţă):
Intelectualul Socrate îşi dorea şi el prin preajmă nu chiar copiii, dar tinerii din motive paideice şi uşor pederast-senile, convingându-i că zeii Cetăţii nu există; fenomenul tinzând să devină supărător, firește a fost eliminat factorul turbulent, nu pentru că era bătrân (formule de tipul „bătrânul filosof a băut cupa de cucută” prind la cenaclurile azilurilor sau la „povestind copiilor”), ci pentru că nu era să piară Cetatea! E ca şi cum azi ai încerca să demonstrezi inutilitatea Bisericii (Ortodoxe Române, să zicem…); dar intelectualii noştri, cei dornici de putere ştiu că dă bine să fii cât mai bisericos, indiferent de ceea ce crezi. Şi ilustrul său discipol Platon a fost cuprins de mărire într-atât încât visa o Republică dirijată de filosofi cărora să li se supună şi meşteşugarii şi armata; a găsit chiar pe cineva care să-i îngăduie experimentul până la un punct, adică până la iminenţa catastrofei. De la greci doar atât.
La romani lucrurile au stat oarecum altfel în măsura în care intelectuali precum Pilinius Minor, Titus Livius, Tacitus şi alţii, dar nu mulţi, au ştiut până unde şi la ce se poate ridica intelectualul. În rest, catastrofele abundă. Cicero nu-şi pierde capul, şi la propriu, pentru că era mare orator ci pentru că era prost politician; l-a pierdut oratoria în momentul în care, deşi precreştin, a intrat în sindrom mesianic, crezând că a salvat republica defunctă deja; relaţia intelectual-politică nu poate fi înţeleasă prin formule lacrimogene de tipul „capul marelui orator s-a rostogolit pe treptele Capitoliului”. Ce face dorinţa de putere dintr-un intelectual rasat, ne-a demonstrat-o şi Seneca (Filosoful); să complotezi împotriva discipolului care te-a înălţat (şi material), când acesta a devenit împăratul Romei, înseamnă că eşti nesătul de putere, că o vrei mai mare; nepotul său, rafinatul poet Lucanus, nu s-a mulţumit cu prietenia lui Nero ci a luat-o pe urmele unchiului (e eroarea fatală a intelectualilor care, ajunşi în anturajul conducătorilor politici, uită de măsură şi se cred egalii lor, – de ce nu ?- întâi sfătuitorii, apoi înlocuitorii acelora); chiar dacă şi-a turnat propria mamă, nepotul şi-a urmat unchiul în lumea zeilor de jos. E drept că politicienilor nu poţi să le ceri tărie de caracter (relativă şi aceasta de la un punct…), dar parcă nici nu o declamă atât de scandalos ca intelectualii adeveritori ai formulei „felaţie şi trădare, aveţi un singur nume: intelectualul”.
Cu un soi de Cicero ne-am procopsit şi noi în perioada interbelică în persoana lui Nicolae Iorga: mare istoric, politician pigmeu. Problema nu e cine l-a eliminat de pe scena politică, ci de ce? Una dintre motivaţiile perverse, ca şi în cazul lui Socrate, sau Seneca, sau Cicero, ar fi cărunteţea, adică etatea, spre a stoarce glanda lacrimală a urmaşilor; atâta doar că nici marele intelectual universitar Iorga nu a fost eliminat pentru că era bătrân; dimpotrivă, te aşteptai la mai multă înţelepciune perfidă din partea cuiva trecut prin ciur şi dârmon; se vede însă din nou că, așa cum am mai spus-o, una e să scrii despre istorie şi alta să o trăieşti, iarăşi mesianic (în sensul psihiatric). Pentru un intelectual ajuns (poate prea) sus şi având vreo trei salarii de bugetar (senator, prof.univ., ministru) plus putere politică, era cinic de simplu să le spună învăţătorilor rurali care de peste un an nu-și luaseră salariile „Faceţi apostolat, copii!”, după care să te bălăceşti mai departe în mare la Eforie. O adevărată catastrofă naţională ne-au oferit în prealabil şi intelectualii paşoptişti, cu facultăţi făcute la Paris, dar niciodată absolvite, transformând Ţara într-o frescă simiescă, ceea ce pare să se repete din nou.
Cu totul relevant este faptul că intelectualii de marcă (expirată sau încă viabilă) care au primit câte un post naţional (ministru, de exemplu…), au eşuat în demisii rapide, confirmându-şi impotenţa politică prin scuze penibile de parcă cineva i-ar fi crezut clone ale Sfântului Anton de Padova. Ar fi doar câteva considerente pentru care recomand, în legătură cu o anumită categorie a utilizatorilor de intelect (că de avut, în principiu, îl au toţi de la Dumnezeu) „NU lăsaţi intelectualii să se autodepăşească!”, dacă vreţi să nu ajungeţi pe cruce.
