Îndepărtarea de fericirea pierdută este înnegurarea ce apasă asupra sufletului, ca o povară pe care fiecare zi o creşte, până în clipa în care prezenţa ei devine insuportabilă, asemeni unei răni al cărei puroi inundă întreaga fiinţă. Îndepărtarea de fericirea pierdută estompează contururile şi alungă în nefiinţă glasurile ce au răsunat ,cândva. Îndepărtarea de fericirea pierdută este golul ce se întinde, spre a mă absorbi, în el, laolaltă cu nopţile lipsite de vise şi de lumină.
Îndepărtarea de fericirea pierdută te exilează într-un tărâm între ale cărui margini tu eşti singurul locuitor: nimeni, nici o voce, nici o umbră, nici un pas nu tulbură liniştea sepulcrală a ceasurilor ce se scurg, veştede şi aspre. Îndepărtarea de fericirea pierdută este asemeni unei întunecări a privirii, căci tot ceea ce era culoare a trecut în tonul de cenuşiu al solitudinii eterne.
Îndepărtarea de fericirea pierdută te învăluie, o dată ce moartea te atinge, îndepărtarea de fericirea pierdută te duce tot mai departe de cei care, în jurul tău, nu au cunoscut prezenţa ei, îndepărtarea de fericirea pierdută este un timp dincolo de care nu mai există timp.
Îndepărtarea de fericirea pierdută este mai aspră şi mai cruntă decât moartea însăşi. Pentru cel care rămâne în urmă, infernul se află aici, în vecinătatea acestui minutar ale cărui limbi bat, bat, bat, spre a nu se opri, niciodată. Pentru cel care rămâne în urmă, infernul se află aici, în această lume de care te înstrăinezi, ca de un loc ale cărui miresme şi sunete îţi devin necunoscute. Pentru cel care rămâne în urmă, infernul este viaţa însăşi, o viaţă peste care se înalţă cerul de o limpezime impenetrabilă şi absurdă.
Îndepărtarea de fericirea pierdută este mai înfricoşătoare decât moartea însăşi pentru că este un exil ce nu cunoaşte capăt, un exil pe care doar o altă moarte, moartea ta, îl poate întrerupe, un exil ce consumă, devorator şi implacabil, toate urmele a ceea ce ai fost, cândva, tu însuţi.
Îndepărtarea de fericirea pierdută este însăşi condiţia de finitudine pe care omul cutează să o uite şi să o tăgăduiască. Şi poate că fericirea nu ar trebui să ne fie dată cu adevărat, niciodată, pentru că nostalgia ei este într-atât de intensă încât strigătul de durere se înalţă, dincolo de nori, ca o lavă însângerată şi imposibil de domolit. Şi poate că suferinţa pe care o resimţim la pierderea ei este suprema noastră încercare, încercarea de a traversa acest deşert de secunde, de minute, de ore şi de ani, înainte ca propria noastră moarte să sosească, spre a deschide poarta în faţa căreia ne-am oprit.
Îndepărtarea de fericirea pierdută este cărarea ce duce spre marginea nimicului care stă să ne înghită: privind în el, privesc în mine însumi şi în golul care se extinde, ca o materie stelară. Şi simt în acest abis gemetul fiinţei abandonate singurătaţii,sunetul de dor, sunetul de jale, sunetul de sânge. Carnea se desprinde de pe trup şi devine fum, zburând spre un cer pe care nu îl mai pot zări.
Îndepărtarea de fericirea pierdută este asemeni unui val împotriva căruia ridic speranţa mea stângace: acea speranţă ce se iveşte din cotloane de vis, pentru a ajunge până la mine, acea speranţă ce poartă în sine un parfum ce domesticeşte disperarea şi alină durerea, acea speranţă care înlocuieşte zăbranicul de negură cu adierea de vânt.
Şi atunci întregul tumult ce mă ispiteşte cu năvalnica sa curgere se opreşte, pentru a lăsa loc liniştii de care îmi mai pot aduce aminte, încă. Este liniştea unei amieze de toamnă, este liniştea conversaţiilor pe care le duceam, nesfârşite, este liniştea mâinilor care se strângeau, în tăcere, este liniştea ce radiază din trandafirii ce nu pot fi veştejiţi de nici un vânt agrest. Iar din această linişte se întrupează ea: neatinsă de moarte, cruţată de cariile timpului, cu acea puritate melancolică ce i-a luminat viaţa, mama face să crească o punte, o punte peste care trece sufletul meu istovit, lăsând în urma sa carnea muritoare, ca pe o haină de care se leapădă. Fericirea pierdută este, în fine, răscumpărată. Peste abis luceşte, din nou, soarele întreg al visurilor noastre.
