[Revista Esquire, aprilie 2012]. Răni deschise 5. Focul și oglinda, Spandugino, 2015.
Am constatat mai întâi imposibilitatea de a defini timpul. El este ca fulgul de zăpadă. Crezi că l-ai prins, că-l ai în palmă, dar rămâi cu o iluzie. Ce este atunci de făcut? Am observat că, adăugând un epitet (timpul cronologic, timpul organic, timpul psihologic (subiectiv), timpul lingvistic, timpul muzical etc.) obţinem ceva semnificativ. De exemplu, ce este timpul cronologic? Este ceea ce ceasurile măsoară (există şi o definiţie mai riguroasă). Mai fiecare specie de timp a beneficiat de atenţia cercetătorilor şi avem, în momentul de faţă, o literatură considerabilă dedicată diverselor tipuri de timp. Cartea pe care am publicat-o în 1985 şi apoi, revăzută şi îmbogăţită, în 2010, şi-a propus tocmai de a analiza această tipologie temporală, căutând să detecteze un eventual numitor comun între diverse tipuri de timp.
Calea metaforică spre înţelegerea timpului
Există însă şi o altă strategie, pe care am propus-o recent şi pe care o voi explica mai bine aici. Practic, orice atitudine omenească faţă de timp recurge la o metaforă, adică la un mod de a înţelege un lucru prin intermediul altui lucru. Foarte frecvent asimilăm timpul cu banii, iar pierderea de timp este echivalată cu o pierdere de bani. La fel de populară este metafora hidraulică: asimilăm timpul cu o apă curgătoare şi, în continuare, vedem uneori timpul ca un val care vine peste noi (uneori ca un tsunami). Aceasta este viziunea cronicarului Miron Costin, din secolul al XVII-lea: „Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi”. Dar progresul a venit din partea acelora care au inversat raportul cu timpul, venind ei ca un val peste timp: Pitagora, Platon, Euclid, Columb, Shakespeare, Newton, Bach, Eminescu, Einstein, Planck, Bohr, Heisenberg. Alteori, asimilăm timpul cu zborul. Timpul este văzut frecvent ca un dar, un cadou primit de la Providenţă. Prea mulţi oameni asimilează timpul cu o fiinţă malefică, pe care trebuie s-o ucidă, ca remediu împotriva plictiselii.
Metafore geometrice
Metaforele geometrice ocupă un loc important în înţelegerea timpului. Putem vedea timpul ca o linie, aşa cum fac matematicienii şi fizicienii, reprezentându-l ca un parametru t care parcurge o axă (axa absciselor), iar pe o altă axă (a ordonatelor) reprezentăm poziţia (ca în mecanică) sau frecvenţa (ca în muzică). În teoria relativităţii, timpul este a patra dimensiune. Viziunea liniară asupra timpului este asociată cu distincţia trecut-prezent-viitor, pe care unii autori o consideră dăunătoare stării de sănătate, deoarece poate conduce la panică pe măsura înaintării în vârstă. În termodinamică folosim metafora săgeţii, pentru a exprima timpul proceselor ireversibile. O metaforă puternică a timpului este cercul, deci orientarea spre procesele periodice sau aproape periodice. Ea domină mentalitatea extrem-orientală şi vechile mituri, în care distincţiile de genul zi-noapte, iarnă-vară sunt mult mai importante decât cele care exprimă duratele. În opinia multor autori contemporani, această atitudine orientată spre procesele periodice, circulare (cum apare în ritualuri, în religii), favorizează starea de sănătate psiho-somatică. Mitul eternei reîntoarceri, atât de important la diverşi filosofi (Nietzsche, Eliade), intră şi el în această viziune. Dacă ţinem seama că ne aflăm în interiorul timpului instaurat de marea explozie a Big-Bang-ului, îl putem considera şi ca o închisoare, suntem prizonierii timpului. Îl putem devora ca pe o pradă, îl putem înţelege ca o provocare la întrecere într-o cursă cu obstacole, dacă punem accentul pe latura competitivă a vieţii; dar dacă ne temem de viitor, timpul devine o ameninţare.
http://edituraspandugino.ro/educatie-si-formare/72-rani-deschise-5.html
