Carantină și imunitate, și, mai nou, izoletă și contacți, alături de epidemie, pandemie, medicament și vaccin par a fi cuvintele care ne jalonează cotidianul. Limbajul medical, sanitar, epidemiologic, virusologic sau farmaceutic e la ordinea zilei. Antropologia culturală a folosit, însă, acest limbaj la nivel simbolic, de reprezentare și vizualizare, cu multă vreme în urmă, pentru a sugera că ceea ce numim acum „cunoaștere tradițională”, un soi de pachet de înțelepciune comunitară alăturând și knowledge și know how, era accesibil țăranului român.
Bolile, vindecarea, profilaxia, sănătatea, fertilitatea, neputând fi abordate medical din lipsă de mijloace, erau redate în context magico-ritual (deseori și cu o componentă religioasă), ca recomandări sau, dimpotrivă, interdicții. Ca insider al unei comunități puternic ancorată într-o trăire cotidiană a magicului, țăranul român deținea codul cultural de decodare rapidă a acestor interpretări. Câteva exemple de „înțelepciune medicală” țărănească, întâlnite în practica mea de teren în satele sălăjene:
- era imposibil să descrii științific indigestia, balonarea sau afecțiunile digestive și pancreatice, dar dacă aflai că ești deochiat, erai trimis la o babă să-ți stingă cărbuni în apa pe care ți-o dădea să o bei (simulând efectul Dicarbocalmului farmaceutic) și să-ți facă un masaj abdominal, dublat de o poveste monotonă, cu efect categoric relaxant și, deci, psihoterapeutic
- era greu să menajezi lăuza, așa cum facem noi azi prin concediul maternal, dar dacă o declarai „necurățită” și îi interziceai să scoată apă din fântână sau să iasă din curte pentru a merge la muncile câmpului, îi asigurai odihna, sub rezerva „spurcării” magice a mediului apropiat
- nu se știa explica medical cistita, metroanexita sau reumatismul, dar s-a observat că dacă te așezi pe pământul rece, te îmbolnăvești; remediul magic: interdicția de a te așeza pe pâmânt până la Sângiorz, că te poartă strigoii, dar în fapt, pământul era rece și umed încă…
Pe același mecanism mental magico-ritual cu accente religioase (de religie populară, desigur) funcționa și prevenția bolilor neonatale, prin stimularea unor reguli sau interdicții aplicate copilului și mamei. Când, în urmă cu zece ani, am scris textul care urmează (publicat în Satele sălăjene și poveștile lor (serie), vol. II RITUAL, CEREMONIAL, SĂRBĂTORESC. Bucurie și tristețe în satul sălăjean tradițional, Editura Caiete Silvane, Editura Etnologică, Zalău – București, 2015 – 2017), nu mi-am imaginat că termenii medicali pe care i-am folosit în context magico-ritual sunt dotați cu valoare premonitorie…
„Carantina magică” a copilului și mecanismele de dobândire
a „imunității magice”. Păcălirea destinului
Vechile credințe populare impuneau o perioadă de „carantină magică” pentru mamă și copil, date fiind filierele magice în care aceștia erau implicați (copilul putea atrage asupra lui, lipsit fiind de putere, o serie de maleficii iar mama, invers, putea genera efecte negative asupra casei prin virtuala sa necurățenie): mama nu avea voie să părăsească deloc casa în primele șase săptămâni după naștere (de fapt, patruzeci de zile), pentru că nu este curată. Condiția sa era una excepțională, pentru că ea se găsea într-o situație de maximă vulnerabilitate (se spune, în tradiția românească, în unele locuri, că o părăseşte până şi îngerul păzitor). Ea este resimțită ca murdară, pentru că odată cu copilul ea elimină și unele lucruri murdare (placenta), similar perioadei menstruației (când, datorită sângelui menstrual murdar, este resimțită la fel de murdară și femeia).
Interdicţiile spaţiale impuse lăuzei erau obligatoriu de respectat. În cele 40 de zile după naştere, proaspetei mame îi era interzisă participarea la orice activitate socială, până când preotul o scoate de sub incidenţa impurului, prin citirea molitvei: nu ieşea din ocol, nici dincolo de mejdă. Nu se apropia de biserică, cum să meargă la slujbă? Nu o lăsa popa, că încă nu era curăţită după naştere. Apoi îi citea molitva de şase săptămâni şi apoi putea ieşi în sat[1].
Altfel spus, femeii îi era interzisă orice deplasare dincolo de limita propriei curţi, deplasările sale fiind restricţionate la maximum. Subliniem faptul că satele sălăjene au conservat exemplar acestă interdicție impusă lăuzei, nu doar în depășirea graniței curții, dar în unele locuri femeia nu are voie să iasă nici măcar în curte, pentru ca nu cumva să contamineze cu starea sa de murdărie vitele sau oile; tot acum îi era interzisă și aducerea apei de la fântână, tot pentru prevenirea unei posibile contaminări magice nedorite a membrilor casei. Mai mult decât atât, cutuma a instituit chiar și pedepse pentru încălcarea acestor restricții: femeia care pășea dincolo de limita casei sale era în pericol de a-și pierde laptele.
Modalitatea de depășire a acestor interdicții era citirea molitvei: după patruzeci de zile, femeia mergea la biserică, unde i se citea molitva, ducând cu ea şi copilul, ca să-l îmbisericească. Preotul băga sub patrafir mama afară, la intrarea secundară în biserică, cea pentru femei, și abia după aceea femeia se putea considera curată și dezlegată. Informațiile de teren sunt extrem de ferme la acest capitol:
La şasă săptămâni să duceau femeile la popa să le facă molitvă. Popa intra cu băieţii în altar, da cu fetele, nu, numa în faţa altarului. Şi apui după aceie puteai merje unde ai vrut, da până atunci, nu. Încă erau unele femei care merjeau să-şi facă molitva mai repede, dacă erau sângure, să poată ieşi din ocol. Nu te puteai duce nici până la fântână după apă, că zâcea că să fac viermi în fântână. Nu puteai ieşi din ocol, numa p-aci pă lângă casă stăteai[2].
Dacă ieșeau femeile afară din ocol, era tare bai, nu era voie, doamne ferește, zâcea că să face viermi în apă și nu era sclobod să iasă, nu ieșeau afară doamne feri![3].
La șasă săptămâni să face molitva, nu e voie să ieși în sat până îți face molitva popa. Să curăța femeia de păcatele ei când o născut, așe s-o vorovit. Femeia se curăța prin molitva și copilu, prin botez. Nici nu să bagă mama în beserică, ce numa în tindă, afară. Dacă era copilu bolnav, venea popa acasă, numa și-l îngoape. Până nu-i botezat, copilu nu îi încreștinat. Să putea duce laptele și atunci când venea cineva la prunc, îi punea o scamă, să îi lase laptele. Că laptele copilului și norocu trăbuiau și rămână în casă[4].
După ce nășteau, șasă săptămâni nu mereau afară din ocol, nici pă drum, nici la fântână. Pentru că nu erau curate. Că femeia nu să curăță cum trebuie șasă săptămâni. Nici la beserică, nici niciunde. Nici la fântănă. Nu ieșeau afară din ocol, numa pân casă. După ace meream la popa și făcea molitva și puteai ieși în sat, și meri după apă, da nime nu te lăsa să meri la făntâna lui până nu-ți făcea molitva. Că zâcea că spurci apa. Făcea molitva întiie în tinda besericii și numa după aceie o ducea pă femeie în beserică. Așe o făcut și mămuca și părinții noști. Ș-apui după aceie ai putut mere și în sat, și la fântănă, și la nuntă, și la joc. Și cine te vedea, zâcea că ce coată asta p-aici, p-afară? Mereai cu pruncu la molitvă, și cu pruncu în brațe îți făcea molitva și apoi pruncu îl ducea la altar și după aceie numa te puteai duce tu la beserică. Nu-l putea boteza pruncu mai repede, că nu era curat pruncu, că doară și el era murdar ca și mama lui[5].
Nerespectarea unor astfel de interdicții putea aduce maleficii asupra mamei, asupra copilului și asupra întregii familii. Pentru protecția mamei și copilului, posibilii vizitatori sunt bine triați de moașă sau familie, dar, oricum, acestora li se impun anumite reguli, dintre care cea mai importantă este aceea de a nu duce nimic din preajma copilului sau a mamei, pentru ca nu cumva să ducă, prin similitudine, și laptele de la mamă; mai mult, nu era lăsat nimeni să se așeze pe patul pe care mama se odihnea sau alăpta copilul: pă patu pă care doarme maica cu pruncu nu-i sclobod și să așeze nime, să nu spurce pruncu ori laptele maicii[6]. De asemenea, la copil nu veneau, după naștere, femei care nu erau curate, ca să nu spurce copilul[7].
În pereche cu această interdicție ce făcea parte dintr-un veritabil proces de carantină magico-rituală, se recomandă o acțiune care să augumenteze acțiunea cea mai importantă din punct de vedere funcțional a mamei, în această perioadă consecutivă nașterii, dar și cea mai sensibilă în ordine magică, adică alăptatul: fiecare vizitator trebuie să lase ceva, fie și o scamă, pentru ca laptele să sporească: și dacă venea cineva la ea, trebuia să lase un obiect acolo, de obicei o scamă, și o lăsa acolo și zicea că de-aia o lasă să nu ducă laptele. Se putea duce laptele de la femei, și bunica mea ne povestea că ei i-o luat laptele cineva[8].
Tot acum, la naștere, pentru a contracara diferite spirite rele care ar putea afecta sănătatea viitoare a nou-născutului, mama sau moașa legau la mâna copilului un fir roșu, să nu poată fi deochiat, inițiind astfel un lung șir de mecanisme, acte și practici care aveau ca scop dobândirea unei anume „imunități magice” a copilului proaspăt venit pe lume:
Le lega fir roșu cu cruciuliță, să nu să diuată. Cu roșu nu pot diuătea[9].
La pruncuți se lega on picuț de fir roșu și cu o cruciuliță la mână. Era roșie, să fugă Sătana de el[10].
În fine, ca act ritual compex, botezul este momentul în care această imunitate magică este desâvârșită[11] iar copilul poate depăși intervalul de carantină rituală în care a fost inclus prin grija mamei și a moașei, și poate intra, cu drepturi depline și cu o sănătate consolidată, în comunitate.
[1] Mărioara Pop, Marin – Sălaj
[2] Jenica Horincar, a Dorucului, Chilioara – Sălaj
[3] Livia Vulturar, Sfâraș – Sălaj
[4] Maria Rablău, Surduc – Sălaj
[5] Elisabeta Ilieș, Surduc – Sălaj
[6] Maria Huluban, lelea Flutuiră, Marin – Sălaj
[7] Lucreția Ceaca, Ceaca – Sălaj
[8] Alexandru Bodea, Iaz – Sălaj
[9] Maria Pop, Surduc – Sălaj
[10] Veronica Moș, Surduc – Sălaj
[11] Narcisa Alexandra Știucă, În pragul lumii albe, Editura CNCVTCP, București, 2001, p. 127
