Palavre… palavre… palavre…

s-ar  traduce corect Parole, parole, parole, titlul unui șlagăr italian din anii 70, asupra căruia am mai atras atenția cu ocazia unei alte campanii electorale din Țară; iubita îi reproșează iubitului că tot ce rostește sunt doar palavre, cuvinte goale adică. În plan muzical vorbim de un adevărat hit după interpretarea dată de Mina apoi ulterior de Dalida și Alain Delon. Și nu putem să nu ne raportăm din nou la Parole… tocmai acum când fiecare candidat și-a fixat câte o deviză electorală pe care o afișează la propriu; pentru maximă obiectivitate (presupunând că există așa ceva…) nu voi da nume, sex, etate, religie, partid, căci analizăm deviza la modul genului neutru, de tipul sg. un candidat, pl. două candidate. 

Deși nu voi urma lista oficială, totuși încep prin a mă raporta la doritorul unei Românii normale, despre care însă nu voi mai scrie nimic deoarece recent am analizat în amănunt avatarurile electorale ale normei; ca atare reiterez doar riscul pe care îl reprezintă dorința sinceră a unui candidat (mai bine nu…) de normare a Țării în ansamblul ei.

Un alt candidat se declară Alături de fiecare român; cam exagerată intenția cu atât mai mult cu cât trimite la ubicuitatea Creatorului, deși nici Acesta, cum se vede adesea, nu poate fi mereu alături de fiecare, de unde și înțeleapta zicere a protestanților „ajută-te și așa te va ajuta și Dumnezeu”. Deci ceva modestie nu ar strica înainte de a te crede lăturalnic fiecăruia, căci nu te crede nimeni. Și apoi cum rămâne cu „naționalitățile conlocuitoare”???

Cu un suflu aproape evanghelic ne anunță un alt candidat că vom fi Fericiți în România, desigur dacă îl votăm pe el, ceea ce nu poate să nu îți trezească parafraza Fericiți în România cei săraci cu duhul că a lor va fi împărăția Țării; desigur, cu sau fără parafrazare, se naște ciudoasa  întrebare Când???, iar răspunsul corect în acest caz va fi În veacul vecilor… după cum ne-a asigurat și Ștefan cel Mare înainte de a sucomba… epic. (de fapt dramatic că e dramă istorică).

Printre devizele care chiar nu spun nimic e și cea a candidatului care ne asigură de Respect pentru toți; aici apare totuși un dubiu, căci atunci când îi respecți pe toți s-ar putea să nu respecți (aproape) pe nimeni, căci nu ai de unde să-i știi pe toți; sau respect pentru toți ai mei, ceea ce înseamnă sinceritate inutilă de la un punct, pentru că nu te votează doar ai tăi. 

Cam în aceeași categorie s-ar încadra și intenția candidatului care își propune lupta totală (nu e bine…) împotriva privilegiilor și a corupției; incredibil din nou, pentru că nu se specifică dacă începe cu ai lui, sau cu ceilalți, ba chiar cu întregul popor și întreaga clasă politică autohtonă??? 

Dintre devizele blânde și probabil cu efect nul, căci totuși corpul electoral în dinamica lui vrea scandal cât de cât, merită menționată cea Cu bună credință. Nu cred că e vorba de naivitate cât de un soi de neutralitate cu care poți să mergi la culcare. Și-apoi ce ne facem cu cei fără credință, rea sau bună??? Că nu toți merg să se închine la sfintele moaște… gândind cine știe ce parșivenie… Un alt candidat dominat tot de  blândețe și distincție exagerată când e vorba de politică (sperăm, spre binele lui, că nu și sinceră), dorește Respect. Educație. Performanță. Nu știm iarăși dacă pentru un grupuscul ales sau pentru toți  ceea ce iarăși e fantast, căci vorba poetului „mă tem de greci chiar și când aduc ofrande”.

În fine avem și un candidat cocoțat pe cadavrul (neidentificat încă) unei rude apropiate – dar ce mai contează –  a cărui deviză se potrivește de minune cu atitudinea sa scabroasă: Lupt cu Mafia. Respectul deosebit al măruntului Corleone,  vădit în scrierea cu majuscule a organizației cu care luptă ne face să înțelegem clar că citit  corect e Lupt alături de Mafie; convingător ar fi fost românește  Lupt împotriva Mafiei, dar n-a fost să fie și nu e. 

Ca să fim totuși în spiritul eleganței și seriozității, voi  încheia cu aceleași cuvinte de început, dar în variantă shakespeariană, citându-l pe tristul Hamlet care la întrebarea lui Polonius  „ce citești, măria ta?”, îi răspunde: „Vorbe, vorbe, vorbe…”.

Dar cu  ce sau alături de cine să simțim bucuria actului electoral? Desigur alături de Caragiale prin aghiotantul său întru organizarea campaniei, Pristanda. Totul se încheie „Curat constituțional”, ne asigură „organizatorul”, așa că ultimele cuvinte ale circului sunt „Muzica! Muzica!”, iar noi ne conformăm în ambele variante (chiar dacă nu e duminică).  

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *