Întoarcerea lui Fãt-Frumos acasã în basmul „Tinereţe fãrã bãtrâneţe…”

Întoarcerea lui Fãt-Frumos e o distanţare progresivã faţã de centru, dupã cum plecarea iniţialã era o mişcare regresivã de apropiere. Miezul concentrat al cercului firii, unde înfloresc toate latenţele, rãmâne constant în sine însuşi, pe când circumferinţa e supusã variabilului. Ea se face şi se desface, e rãspândire şi dispersare, reflectând imaginea permanenţei la nivelul substituirii perpetue:
„ajunserã în locurile unde era moşia Scorpiei; acolo gãsirã oraşe; pãdurile se schimbaserã în câmpii…alţi oameni, alte oraşe, şi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea”.
Rãtãcind printre „palatele dãrâmate şi cu buruieni crescute pe dânsele”, eroul apune treptat în bãtrâneţe care aici nu e doar un simptom al contaminãrii temporale, ci şi efectul unei nostalgii crescânde dupã averea iremediabil pierdutã a fiinţei. Ieşind din reveria întregului, Fãt-Frumos nu-şi mai aflã nicãieri locul. E acea stare descrisã în versurile unui cântec popular cules de Eminescu:
Închinare-aş şi n-am cui
Închinare-aş dorului,
Dar mi-e dorul meu pustiu
Cã e mort ce fuse viu
Şi e stins ce fu aprins .
Fãt-Frumos îşi întâlneşte tatãl în absenţã. El se roagã în sine ca pãrintele sãu sã fi rãmas neschimbat, aşa cum acesta din urmã îşi implorase fiul sã nu pãrãseascã împãrãţia timpului. Amândoi îşi încrucişeazã gândul în imposibil: prezenţa unuia va implica dispariţia celuilalt, în acelaşi fel în care întoarcerea lui Fãt-Frumos va înregistra plecarea tatãlui. Plinul dã de neant, dar locurile deşertate ale prezentului se umplu de altãdatã, iradiazã imagini pe lângã care eroul trecuse cu nepãsare,
„Ofta şi cu lacrãmi în ochi cãuta sã-şi aducã aminte cât erau odatã de luminate aceste palaturi şi cum şi-a petrecut copilãria în ele; ocoli de vreo douã-trei ori, cercetând fiecare cãmarã, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte de cele trecute; grajdul în care gãsise calul: şi se pogorî apoi în pivniţã, gârliciul cãreia se astupase de dãrâmãturile cãzute”.
Fãt-Frumos reface traseul înapoi, pânã în momentul despãrţirii de ai sãi. El cautã mijloacele magice ale cãlãtoriei în timp: calul, veşmintele şi armele tatãlui, nu pentru a pleca în etern, ci pentru a rãmâne, de aceastã datã, în efemer. Pare cã aude chemãrile împãrãţiei numai acum când ea nu mai existã. Asemenea unui fiu risipitor , eroul revine asupra faptei sale pentru a-i modifica destinaţia. În aceastã ipostazã, el apare ca o excepţie îndrãgostitã de regulã, contrazicându-şi statutul iniţial (când acceptase sã intre în lumea comunului doar sub fãgãduinţa neobişnuitului).
Semnul se goleşte de absolut pentru a se încãrca de relativ, dar cel care a uitat de vreme, e şi el uitat de timp. Dorul de iremediabilul pierdut s-ar transforma într-o forţã etern nimicitoare dacã pe cãutãtor nu l-ar aştepta chiar nimeni. Dar el „ridicã capacul chichiţei şi un glas slãbãnog îi zise:
– Bine ai venit, cã de mai întârziai, şi eu mã prãpãdeam”.
Moartea îl întâmpinã cu aproape aceleaşi cuvinte ca cele ale stãpânei palatului de aur, însinguratã în nemurirea ei. Este o moarte bunã, pentru cã e moartea lui, „mãsura lui” (cum spune Noica), de care se agaţã ca de o unicã soluţie salvatoare . Ea îi alinã dorul de ai sãi, prefãcându-l în pulbere. Astfel semnul se împlineşte în circularitate; fiul care a eludat vremelnicia ca sã-şi afle originea în ideal, s-a întors sã se confrunte cu devenirea şi sã se înapoieze la centru pe calea sortitã fiecãrui om.

2 Comentarii

  1. ANA MARIA CARROSIO says:

    Moartea, atit de mult ocolita de Fat Frumos, devine o binecuvintare in momentul in care intervine dorul. Pentru ca viata este perfecta fara amintiri, regrete si dor. Interesant este ca un iepure este cel care il atrage pe Fat Frumos inafara teritoriului protector al vietii fara de moarte si Moartea, atit de mult ocolita de Fat Frumos, devine o binecuvintare in momentul in care intervine dorul. Pentru ca viata este perfecta fara amintiri, regrete si dor. Interesant este ca un iepure este cel care il atrage pe Fat Frumos inafara teritoriului protector al vietii fara de moarte si fara de amintiri si regrete. Or, se stie ca, in mitologia anumitor popoare, printre care si a romanilor, iepurele e vestitorul mortii. La fel ca viata, basmul nu lasa nimic in voia intimplarii. Pe drumul spre intoarcere, dorul stirneste o suferinta acuta, ca o boala cronica, asa ca moartea devine medicamentul.

  2. ANA MARIA CARROSIO says:

    Moartea, atit de mult ocolita de Fat Frumos, devine ca o binecuvintare elibeeratoare in momentul in care intervine dorul. Pentru ca viata este perfecta fara amintiri, regrete si dor. Interesant este ca iepurele e cel care il atrage pe Fat Frumos inafara teritoriului protector al vietii fara de moarte si fara de amintiri si regrete. Or, se stie ca, in mitologia anumitor popoare, printre care si a romanilor, iepurele e vestitorul mortii. La fel ca viata, basmul nu lasa nimic la voia intimplarii. Pe drumul spre intoarcere, dorul stirneste o suferinta acuta, ca o boala, asa ca moartea devine medicamentul.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *