Nu locuiesc nicăieri.
Rătăcesc absurd, solitar
dintr-o margine a neputinței într-alta.
Telurice măști
ce zdrobesc tăcutul meu țipăt.
Nu e loc pentru tine
în gheara toamnei
ce sufocă oribil cuvinte.
Neverosimil parfumul tău
mirosind a frunze uscate.
Merg când înainte, când înapoi
clătinând inegal gânduri.
Ancestrală, familiara mea regăsire în tine.
Și totuși … nu e loc pentru tine
în laba de lup a toamnei
ce-și târșâie lacrimi de frunze.
Pentru tine, e loc nesfârșit
în tăcerile mele-ncruntate.
Nu m-aștepta.
Încă mai dorm
în portocalia mea nostalgie de toamnă.
Tu…ia-o încet înapoi, melancolic, spre vară…
