Vântureasa de plastic – despre moarte și iubire, despre mamă și despre fiul ei

Nominalizat la ”Cartea anului”, premiat, escortat de o receptare mai mult decât favorabilă și tradus în franceză, Vântureasa de plastic a reprezentat, de departe, cel mai bun debut în volum al anului 2012. Flexibil intelectual și talentat, Marius Chivu sărea în mod oficial și ”la înălțime” de la cronică literară și eseistică la poezie. Astăzi versatilitatea autorului e confirmată din plin, pentru că e o prezență consistentă și polimorfă în literatura care ”se vede”, ”se aude” și ”se citește” la noi. Amintesc numai rubrica sa de cronică din ”Dilema veche”, apologiile genului scurt din revista ”Iocan”, mulțimea de emisiuni radio, travel-book-urile despre Himalaya și Anzi, editările unor superbe antologii de proză și poezie, povestirile din Sfârșit de sezon și, de ce nu?, ”moderările” din cadrul Filit. Autorul ieșea public atunci cu un volum tulburător, cu o certă acoperire existențială, care-i conferea o autenticitate greu de găsit la campionii discursivului și ai dezabuzărilor gratuite. Era vorba de un megapoem fragmentat, fără titluri, doar cu blancuri ca avertismente de incipit și punctat, ici-colo, de ilustrațiile bine tematizate ale nu mai puțin talentatului Dan Stanciu. Reeditată și revizuită de curând la Humanitas, într-o variantă foarte prezentabilă, grafic vorbind (cu o nouă copertă și cu vreo câteva texte inedite), cartea se deosebește parcă și mai tare de poza urban-boemă a douămiiștilor recenți, care, altfel, au îmbogățit peisajul liricii autohtone cu o mulțime de formule originale.

În Vântureasa… lui Marius Chivu, așadar, nu e nimic emfatic, nimic dandyst, nimic căutat. Puse sub semnul biblic al datoriei de-a nu uita (motto-ul e din Sfântul Pavel: ”Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi”), poemele transfigurează durerea morții mamei, cu tot ce implică ea: agonia premergătoare, veghea cuvenită, golul lăsat de o absență care a rupt ființa. Textele, variabile ca lungime (niciodată prea lungi), constituie un fel de jurnal al însoțitorului, în care sunt amestecate suferințele personajului bolnav, decorul deprimant al salonului de spital, indiferența cu care merg lucrurile din afară și posibilitatea de a relua o viață împovărată inevitabil de amintiri. Diagnosticul sugerat e o paralizie cvasi-totală, dar nu patologia exactă e importantă, ci tipologia literară a situației de viață. Tonul e lipsit total de stridențe care ar fi dus la filosofări stoice, sceptice sau eschatologice, dimpotrivă, avem muzica lină a unei încordări resemnate, din care mărunțișurile lumii și ale sufletului se reordonează firesc, fără să deranjeze fundalul dramei. Durerea așteptării dilatate la maximum (”aștept/doar așteptarea a mai rămas”) emerge intens, repetitiv, natural, pentru a lăsa locul recompunerii unui univers zguduit de postarea omului drag pe pragul morții. În timp ce ”un Dumnezeu în halat reface lumea/pentru un singur om”, eul poetic resimte din plin asprimea vegherii fără speranță a acestui ”singur om”: ”dimineața s-a întins ca sârma ghimpată/mă târăsc în mine/sprijinit de targa stingheră ațipesc încontinuu/ca-n grădina fricii și părăsirii//(somnul nu știe emoțiile așteptării)/aceasta e clipa în care/gândurile/toate gândurile se transformă în rugăciuni/ca apa în vin”. La capăt, pe fereastra salonului orașul pulsează viu ziua și noaptea, în paralel cu mișcarea lentă a bolii care paralizează orice intenție de a mai trăi normalitatea (”nu va fi decât o minunată zi pentru tăcere/și priviri umezind tavanul”). Coerența realității a pierdut în fața insomniei și a tensiunii expectative, căci ”lumea de afară e tot mai greu de înțeles”, iar ”casa noastră e loc de suspin întristare/și scrâșnet de dinți/aici în orice pat moartea își face-ncercarea/viața se înghite cu ceai și/se dizolvă-n perfuzii/dar unele zile sunt mai bune ca altele/și uneori asta e/totul”.

O surprinzătoare ontologie cotidiană se naște din contemplarea agoniei și această alteritate stranie a lumii în fața implacabilului morții e cea mai pregnantă semnificație a plachetei lui Marius Chivu. Poezia lui capătă, astfel, dimensiunea unui monolog-limită, a unui discurs ultimativ, dincolo de care nimic nu se mai poate spune. Senzațiile sunt enumerate fățiș, pentru că orice simbolizare pălește, orice afectare și-a pierdut valabilitatea estetică lângă iminența agoniei omului cel mai drag. Adevărul dur al faptului că unii trebuie să moară înainte de alții își afișează acum evidența de mecanism perfect, ticăind cinic în subtextul oricăror duioșii de moment: ”deznădejdea mila speranța/duioșia dragostea fricile/amintirile mele împletite coroană/pentru fiecare zi în care/am ignorat certitudinea că/în echilibrul precar al lumii/unul dintre noi/oricum va muri/înaintea/celuilalt”. Calitatea de martor al ultimelor clipe operează un transfer dinspre dematerializarea treptată a mamei spre dematerializarea tuturor lucrurilor. ”Carnea oricum e tristă”, spune poetul, iar tristețea locuiește acum în tot ce are contact cu carnea. Cele mai mărunte lucruri nu fac decât să înșire alcătuiri de imagini triste, golite de sens, chiar și-n intimitatea protectoare a spațiului comun, unde marea absență provoacă o dezolantă poezie domestică a fostelor obiecte și a fostelor gesturi (”dispari câte puțin cu fiecare borcan de dulceață/lăsat gol în chiuvetă/și pe care tot amân să-l spăl/pleci câte puțin când îmi scot fiecare nasture căzut/când calc mânecile cămășii/ai plecat și azi/când pe balcon violeta de parma s-a uscat/deși i-am schimbat pământul am udat-o/și uneori i-am vorbit/despre râsul tău colorat care se-auzea-n tot blocul/de pe pandurilor 11//când nu ești te caut în detalii/în lucrurile unde mâna ta avea gesturi salvatoare/în mărunțișuri/locuite de o inestimabilă tristețe//te retragi undeva în mine/unde ajung tot mai greu/și niciodată,/cu ochii uscați”). Acest spațiu al intimității calde contrastează cu decorul rece al salonului în care eșuează, ca-n ultima Thule, cuplul mamă-fiu. Avem aici un alt fel de poezie, una a fiziologicului prelungit în proceduri și instalații medicale, menite să prelungească nesigur o viață ajunsă la linia de finish: ”neurochirurgul e un genist/un ceasornicar/o moașă…//cleștele de fier aduce limba înapoi în gură/acul înfipt în piept cu brutală precizie/pornește inima/pe un furtun intră oxigen/pe un dren se scurge sângele înnegrit/viața circulă/prin fire subțiri de plastic/vârâte în venele gâtului/unui chip de culoarea/plumbului//dintre furtunuri și tuburi transparente/e rândul meu să-i aștept primul scâncet/în acest salon/cu uterul rece de faianță/legați prin invizibile cordoane/pregătiți pentru orice/chiar și pentru un/miracol”.

Amintirile cu mama se derulează una după alta pe ecranul memoriei, evocând figura protectoare a unui matur care, odinioară, a privit condescendent evaziunile boem-adolescentine ale fiului. Reverberațiile acestei relații ies abia acum la iveală, pe marginea despărțirii definitive. Vocea trecută a mamei reiterează, uneori, scurte pasaje de testament, unde multe dintre evenimentele dorite nu mai au cum să fie cunoscute. Vocea ei se alătură ca un fundal tandru vocii poetice, provocând mărturisiri directe ale sentimentelor, unele de-o sfâșietoare tristețe.  Ele constituie un fel de refren al suferinței, dus adesea până la intensitatea unui bocet post-modern, străbătut de filigranul discret al trimiterilor religioase. Aceste texte n-au nimic patetic, dimpotrivă, dezbracă eul de măștile cuvintelor inutile și se împletesc cu răspunsurile mamei de pe patul de spital sau din scaunul rulant, sunt gesturi la fel de simple, de spontane, de afectuoase. Pentru frumusețea lor tremurată, multe pasaje merită citate in extenso: ”atâtea vor rămâne nespuse între noi/atâtea au rămas/nerostite în ea/dar știm că două brațe/sunt oricum prea multe pentru/o îmbrățișare”; ”o învelesc mai bine în pătură/iar ea mă cheamă aproape/pare că vrea să mă pupe dar/nu reușește decât să mă muște de nas/îmi dau lacrimile/râde/cât de mult mă iubești, o-ntreb/ea scâncește și-ntinde mâna bună spre cer”; ”îi iau mâna stângă și o închin/încercând să-i reamintesc gestul/ea descrie doar un cerc uriaș în care/ne cuprinde pe toți privind/cu atenție undeva drept în sus//la sfârșit împing căruciorul înspre pronaos/ea apleacă ușor capul/apropie fața de icoană/și spune timid:/bună seara!”; ”în preajma morții cauți iubire/compasiunea/orice compasiune ți-a făcut bine”; ”conviețuirea cu moartea te face să iubești/intens absent aproape fericit/când ești singur/numai gândul iubirii cu cineva/și ai ecou în stomac”; ”sunt mama din ea e fetița din mine/suntem tot noi//(numele ei apare cel mai des în poezia de dragoste a lumii)”; ”suferim tăcem/împreună uneori separat/Cartea spune că noi vom fi cei mângâiați!//suferința zugrăvește icoanele-n saloane/și uneori adormim înveliți/într-o speranță/aproape înduioșătoare”; ”(ce tristețe să vorbești unui om redus la cuvintele tale!)//de-odată își întinde mâna bună/pe după gât mă trage înspre ea/face ochii mari și rostește/cu grijă/apăsat să nu încapă îndoială://po-ves-teș-te!”; ”ne mângâiem din lumi paralele/deocamdată ne aparținem/doar în fața unui dosar dintr-un teanc/înălțat până la tavan”.

Prezentă în intenția de a-și reînvăța mama să distingă obiectele, mișcările și cuvintele (mama a regresat la o vârstă infantilă, iar copilul s-a maturizat brusc, într-o reală și simbolică schimbare de roluri), în opacizarea treptată a artei pe pragul unei morți așteptate, obervăm o discretă deschidere metatextuală a marelui poem despre moarte și despre iubire care e Vântureasa de plastic. Pentru a-l salva, dramatismul clipelor trăite trebuie trecut ad litteram în poezie, cu toate riscurile unei diaristici prea subiective, derivate din ultima lecție a iubirii și-a morții. Însăși ”vântureasa”, termen de negăsit în dicționare, poate trimite măcar la două obiecte semnificative pentru acest discurs tragic al fiului despre mamă. Mai întâi, la un obiect agricol care ajută la cernut pleava de semințe – așa cum viața mult prea fragilă e vânturată de suferință sau așa cum moartea și iubirea cern cuvintele esențiale de zgura celor convenționale. Apoi, la o jucărie care scoate un zgomot strident, dacă e rotită de vânt – singurul sunet potrivit, acum, în locul articulării cuvintelor. Ca și vântului, nici morții și iubirii nu i te poți împotrivi decât cu siguranța inanimată a acestui instrument artificial, de plastic. Căci, așa cum se spune într-unul din textele inedite ale volumului, ”ce cuvinte nu sunt prea grele/pentru a fi rostite?”.

Asemănătoare prin tăietura existențială cu Moarte de om. O poveste de viață a lui Ion Zubașcu sau cu Frânghia înflorită a lui Radu Vancu, Vântureasa… lui Marius Chivu rămâne una dintre cele mai bune cărți de poezie din literatura română contemporană.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *