Tatonări ”în josul poeziei”

După tanaticul discret din Puțin sub linie (2015), care nu ducea nici el lipsă de biografeme transparente (Ascuns în transparență era titlul unei antologii din 2017), Robert Șerban revine cu un volum în care economia de mijloace pare programatică. În placheta Tehnici de camuflaj (Tracus Arte, 2018) autorul practică o poetică a austerității depline și a maximei concentrări, chiar dacă e (și) biografic. E o lirică în pragul declarativului, alunecând ”în josul poeziei”, adică într-o descendență a eliberării treptate de falsele podoabe ale cuvintelor: ”cobor în josul poeziei/rând după rând/încet/ca pe o scară veche/și nesigură/cu precauție/muțește/prudent/foarte prudent/vers/după/vers/până când ajung la ultimul…”. Multe poeme devin mega-metafore, imagini comprimate ale stărilor și ideilor, și la aceasta le ajută inclusiv esențializarea extremă (a se citi ”scurtimea”), care pune limite salvatoare unui discurs presupus banal. Un exemplu e Bătrânii poeți, poate cel mai reușit din volum (din care redau fragmentul final: ”sunt poeți din care/odată cu vârsta/poezia începe să tragă/ca dintr-o perfuzie/iar în vreme ce se golesc/și se strâng în ei/ca fructele uitate în soare/poezia lor se face dură/se oțelește/iar cu fiecare cuvânt lipsă/cu fiecare vers dispărut/cu fiecare strofă chiuretată/e mai tăioasă și mai grea/tot mai tăioasă și mai grea/mai ucigătoare decât bătrânețea”) sau Legea compensației, care ilustrează exact esențializarea de care vorbeam (îl redau integral: ”tot mai mici/și mai mici/poeziile pe care le scriu/de parcă m-aș teme/de o lege/a compensației”).

Dar ce-ar fi ”camuflajul”? Într-un text (purtând titlul volumului) poetul vorbește despre dragostea de aproapele, ea însăși e un exercițiu ”de camuflaj” pentru că folosește limbajul doar pentru a formula ideea, așa cum identitatea poate fi uneori ascunsă sub barbă, sub șapcă sau sub un anume mers, ea rămânând în fond aceeași: ”sunt atâtea și atâtea/tehnici de camuflaj/dar cea mai bună/tot dragostea de aproapele/se dovedește a fi”. În preajma celei mai nobile dintre iubiri, cuvintele sunt redundante, de unde motivul întemeiat pentru a le economisi sever, dacă totuși n-au putut fi părăsite.

Când nu sunt simple enumerații, (Scurte călătorii), când nu sunt ironic-cinice (Colindă), poemele sunt mici parabole, superbe bijuterii lirice, frumoase mai ales prin ineditul sugestiei și prin întorsătura poveștii: ”de pe o cruce pe alta/Iisus s-a mutat/de miliarde și miliarde de ori//într-o zi/va ajunge și pe a mea//vom sta spate la spate/iar el o să mă întrebe/care dintre tâlhari am fost/care dintre tâlhari voi fi ” (Curiozitate); ”am cunoscut un om/care a fost fulgerat/în mijlocul câmpului//nu doar că n-a căzut din picioare/ci a continuat să meargă/legat cu fulgerul de cer/ca o jucărie teleghidată//i-am spus neîncrezător că/Dumnezeu e mare/mi-a răspuns surâzând că/Dumnezeu e copil” (Jucăria).

Deși pe alocuri biografică, discursivă, cum spuneam, poezia din Tehnici de camuflaj respinge cotidianul în favoarea unor formulări esopice, sapiențiale. Temele ei nu sunt inedite (copilăria, poezia, Dumnezeu, orașul, paternitatea, moartea, nemurirea, scrisul, erosul, varii personaje urbane, condiția poetului), dar convenționalul gesturilor și al obiectelor e asociat unor referințe majore și ele prelungesc ambiguitatea deja desenată de parcimonia retorică și de conștiința efemerității poeziei. Căci scriitorii, susține poetul, scriu pe orice hârtie le cade în mână, ei au tot timpul hârtii la ei și disponibilități creatoare, dar ”niciunuia nu-i pasă/că hârtia se aprinde ușor/și arde repede”.

Așadar, tatonările ”în josul poeziei” nu-s altceva decât originale tehnici de camuflaj: cu cât mai puțină ostentație formală, cu atât mai multă sugestie; cu cât mai puține cuvinte, până la urmă, cu atât mai mult sens. E, dacă vreți, o nouă abordare a reducțiilor stilistice post-moderne, în viziunea ultimului Robert Șerban.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *