Au ajuns la punctul de staţionare. Nu e uşor să-şi găsească trenul în întuneric, sunt multe garnituri în jur: carcase dreptunghiulare ale vagoanelor de marfă, vagoane ca nişte lăzi lungi şi roşii pentru animale, de unde răzbat ba o conversaţie liniştită, ba cântece. Ignatov ridică la răstimpuri felinarul care abia pâlpâie şi citeşte numerele vagoanelor. Trei umbre lungi dansează pe pereţii vagoanelor, când cresc luându-şi zborul, când se strâng şi se lipesc de pământ, aşternându-se pe şine.
În spate se aude strigătul speriat al soldatului din escortă: „Hei, ce faci acolo?“ Ignatov se întoarce. Tătăroaica mărunţică stă întoarsă într-o parte, ţinându-se de burtă şi cu capul dat pe spate. Deodată începe să cadă încet. Soldatul îndreaptă prosteşte puşca spre ea: „Stai! Stai, îţi spun!“ Femeia se lasă pe pământ uşor, cu grijă, parcă pliindu-se în două.
Ignatov se aşază pe vine lângă ea. Mâinile ei sunt reci ca gheaţa. Are ochii închişi, iar umbra genelor îi acoperă jumătate din faţă. Soldatul stă în continuare cu puşca aţintită prosteşte asupra ei.
— Închide-ţi gura, îi zice Ignatov. Şi ia-ţi puşca de-aici, idiotule.
Soldatul îşi pune puşca pe umăr.
— De foame, sau ce? întreabă el.
— Ridic-o, îi porunceşte Ignatov. Şi, orice-ar fi, n-o mai păzeşti cu puşca aţintită până nu se trezeşte.
Soldatul încearcă s-o ridice pe femeie, dar o apucă greşit, şi capul ei cade cu un pocnet pe traversă. Ignatov înjură – idiot mai eşti! – şi o ridică el.
— Pune-i mâna pe după gâtul meu, ordonă el. Merg mai departe. Acum soldatul aleargă înainte, luminând drumul. Ignatov duce în braţe trupul mic. Ce uşoară e! Uneori… Zuleiha îşi revine încetul cu încetul, îi cuprinde gâtul cu braţele, şi el îi simte degetele reci pe obraz.
Au trimis după doctor (Ignatov n-a vrut să aştepte până dimineaţa), l-au sculat din pat şi l-au adus. Acesta a intrat în vagon bombănind şi aruncându-şi caraghios în lături picioarele dolofane (deşi e încă tânăr, doar puţin mai în vârstă decât Ignatov). Zuleiha îşi revenise de tot. A examinat-o la lumina lămpii cu gaz, şi-a muşcat obosit buza de jos răsfrântă şi şi-a netezit şuviţa lungă şi rară, pieptănată peste chelia timpurie.
— Inima e în parametri normali, spune el indiferent. La fel şi plămânii. Pielea e curată.
— Şi atunci…?
Ignatov stă în vagon cu spatele sprijinit de uşa închisă şi fumează.
De pe priciuri privesc zecile de perechi de ochi ale celor rămaşi după evadare (în vagonul opt n-au mai fost aduşi oameni, nu i-a ars nimănui de asta).
— Liniştiţi-vă, tovarăşe! cască obosit doctorul punându-şi bruma de instrumente la loc, într-o geantă ponosită. Nu-i tifos, nici râie, nici dizenterie. N-o să băgăm trenul în carantină.
Ignatov dă din cap şi aruncă uşurat mucul de ţigară în soba rece (nu li s-a mai dat cărbune pentru încălzire de la sfârşitul lui aprilie, s-a hotărât că era de-ajuns, doar nu e sanatoriu, e cald oricum).
— Cauza leşinului poate fi orice doriţi, continuă să bolborosească doctorul, parcă pentru sine, îndreptându-se spre uşă. Lipsă de oxigen, hrană neîndestulătoare – ce altceva? Pur şi simplu circulaţie proastă.
— Sau e însărcinată, se aude tare şi răspicat din fundul priciurilor.
Doctorul se întoarce nedumerit şi ridică lampa. Câţiva indivizi cu feţe ursuze şi bărbi mari şi murdare îl privesc cu albul ochilor strălucind. Mulţi dintre ei au trecut prin mâinile lui în aceste ultime luni – şi nu le-a reţinut chipurile, se contopeau toate într-unul singur, istovit şi trist. Dar chipul unuia din vagon îi aminteşte parcă de cineva, ba chiar de o cunoştinţă veche… O ştie atât de bine, încât ridică lampa în dreptul ei. Mai aproape, şi mai aproape. Nasul ca un cioc ascuţit, ochii reci şi ironici, linia curbă a frunţii masive şi înalte, înconjurată de o claie încurcată de păr argintiu. Nu, nu se poate… Ce-i asta?!
— Domnule profesor! oftează doctorul. Dumneavoastră?
— N-o să vă lase să-i măsuraţi tensiunea în zona glandelor mamare şi tuberculilor lui Montgomery, rosteşte Leibe cu vocea puternică şi clară a unui conferenţiar aflat într-un amfiteatru mare. Încercaţi măcar să verificaţi starea glandelor salivare şi pigmentaţia feţei.
Doctorul nu reuşeşte să-şi desprindă ochii de la el.
— Wolf Karlovici! Cum aţi…
— Încercaţi, de asemenea, să palpaţi apăsând puternic abdomenul, continuă profesorul. Diagnosticul meu: optsprezece săptămâni.
Zuleiha deschide ochii, Guzel Iahina,
Traducere din rusă și note de Luana Schidu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2018
