Dacă n-ar fi viscol, mulţi săteni s-ar duce în seara asta în pădure. Acolo, la adăpostul crengilor de brad şi al lemnelor uscate ce trosnesc, fiecare gospodar chibzuit are ascunzătoarea sa. Inclusiv Murtaza. Dar pe viscol unde să te duci? Singura nădejde e să se milostivească cerul. Dacă vrea Allah, până dimineaţa n-o să vină nimeni.
Zuleiha începe să ascundă grânele şi alimentele.
Păstrează doi saci aici, în hambar (tunelul pe sub podeaua de pământ, pe lângă perete, îi slujise cu credinţă în ultimii zece ani). Îi e frică să-i ducă în fânar – e o ascunzătoare folosită de mulţi. Sacii preţioşi cu seminţe, marcaţi cu vopsea albă, îi pune pe fundul secret al rezervorului pentru apă din baie.
Acum e rândul cărnii de cal. Maţe de cal lungi, semănând cu nişte degete zbârcite, umplute bine cu carne condimentată, de culoare roşu-închis, stau atârnate de tavan în mănunchiuri. Ah, şi cum mai miros! Zuleiha trage pe nări aroma acru-sărată de kîzîlîk. E bine să ascundă cârnaţii undeva unde să nu se simtă mirosul. Vara puteai să-i duci pe acoperiş şi să-i aşezi în şiruri egale între cărămizile din interiorul hornului – carnea nu păţea nimic, mirosea mai bine de la fum. Dar acum, fără Murtaza, n-are cum să se urce, acoperişul e îngheţat. Trebuie să-i pună în casă, sub scândurile podelei, ferecaţi bine în lăzi mari de fier, ca să-i ferească de şobolani.
Acum nucile. Miezurile tari şi rotunde răsună în coajă precum o mie de zdrăngănele de lemn, în timp ce ea târăşte sacii lungi şi înguşti din hambar în grajdul de iarnă, îi stivuieşte pe fundul ieslei şi presară fân deasupra. Vaca şi iapa privesc indiferente agitaţia din jurul troacelor. De sub burta lui Sandugaci, mânzul se uită cu ochii curioşi la stăpână.
Sarea, mazărea şi făina de morcovi din pivniţă Zuleiha le aşază pe raftul lat de sub acoperişul latrinei, punând deasupra scânduri.
Mierea în rame mari de lemn, învelite în cârpe subţiri, cu zahărul întărit pe ele, o duce în pod. Tot acolo, sub scândurile tavanului, ascunde şi pastrama de gâscă, şi sulurile cu marmeladă întărită la ger.
Mai rămâne un singur lucru de ascuns: cincizeci de ouă mari, care se întrezăresc albe, aşezate pe paie moi în adâncul coşului din crengi de mesteacăn.
Poate că totuşi n-o să vină?
Oaspeţi răi, care se simt în orice curte ca la ei acasă, care le iau oamenilor, fără să-ntrebe măcar, ultimele provizii de hrană şi ce au mai de preţ – seminţele alese cu atenţie şi păstrate cu grijă pentru primăvara viitoare; fără a clipi, sunt gata să lovească, să împungă cu baioneta, să împuşte pe oricine le-ar sta în cale.
Vreme de paisprezece ani zbuciumaţi, Zuleiha, ascunzându-se de oaspeţii nepoftiţi în jumătatea ei de cameră, privise printre faldurile cearşaului mulţimea de chipuri: nebărbierite sau îngrijite, feţe bronzate sau de o paloare aristocratică, râsul dinţilor de metal sau căutături severe şi grave, indivizi vorbind repezit în tătară, în rusă, în ucraineană, dar ascunzând cu străşnicie adevăruri cumplite, înscrise cu litere pătrăţoase şi egale pe hârtiile lor subţiri, tocite la îndoituri, pe care i le tot băgau lui Murtaza sub nas.
Oamenii cu chipurile astea rosteau cuvinte încurcate, unul mai înfricoşător decât altul: monopolul cerealelor, prodraz‑viorstka, expropriere, impozit în natură, bolşevici, detaşamente de rechiziţie, Armata Roşie, puterea sovietică, CEKA, comsomolişti, GPU, comunişti, comisari…
Zuleihăi i se păreau complicate cuvintele ruseşti lungi, al căror sens nu-l înţelegea, aşa că în sinea ei îi numea pe toţi Hoarda Roşie. Tatăl ei îi povestise multe despre Hoarda de Aur, ai cărei emisari cruzi, cu ochii înguşti, strânseseră vreme de secole dări de prin ţinuturile lor şi le duseseră conducătorului nemilos, Genghis-Han, copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor lui. Hoardele roşii strângeau şi ele dări. Dar cui le duceau, Zuleiha nu ştia.
La început luaseră numai cereale. Apoi cartofi şi carne. Iar pe vremea Foametei celei mari, în 1921, au început să radă tot ce era de mâncare. Şi păsări. Şi vite. Şi tot ce găseau prin casă. Atunci a învăţat Zuleiha să pună grânele dintr-un sac în mai mulţi.
Nu mai apăruseră de mult, satul Iulbaş se liniştise. În perioada cu nume caraghios, NEP, ţăranii fuseseră lăsaţi să-şi lucreze pământul, avuseseră voie să angajeze argaţi. Părea că, după un dezechilibru grav, viaţa îşi regăsea cumpăna. Anul trecut, puterea sovietică căpătase deodată un chip cunoscut, deloc înfricoşător: preşedinte al sovietului sătesc devenise fostul argat Mansur Şigabutdinov, un străin care venise de mult din cantonul învecinat cărându-şi cu el mama bătrână – era burlac, şi gurile rele glumeau pe socoteala lui, spunând că toată viaţa nu se învrednicise să adune un kalîm pentru o nevastă bună; pe la spate îi ziceau Mansurka-Scaiete. Mansurka a adunat câţiva oameni în celula lui şi se întâlnea cu ei seara să discute. Orga- niza adunări şi-i invita cu înflăcărare pe săteni să intre în kalhus, o tovărăşie cu nume tare ciudat şi neliniştitor, dar nu-l prea asculta nimeni – la adunări se duceau doar sărăntoci ca el.
Şi acum iarăşi: o bătaie cunoscută în geam la ceas de seară, ca bătaia nervoasă a inimii bolnave. Zuleiha se uită pe fereastră: în casele vecine e lumină – Iulbaş nu doarme, se pregăteşte de venirea oaspeţilor nepoftiţi…
Zuleiha deschide ochii, Guzel Iahina,
Traducere din rusă și note de Luana Schidu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2018
