Dialog Cristian Pătrășconiu – Bogdan Tătaru – Cazaban
De ce iubim – cei care iubim – îngerii?
Un posibil răspuns, care mi se pare că surprinde vocația esențială a îngerilor de a fi mediatori, ar putea veni, de pildă, de la Sfântul Augustin. El scria, în De vera religione, că „nu devenim fericiţi văzând îngerul, ci văzând adevărul prin care iubim îngerii şi-i lăudăm”. Nu-i iubim pe îngeri dintr-un motiv, iar pe Dumnezeu din alt motiv, pentru că, așa cum nota Augustin în acest pasaj care îmi place mult, „ceea ce venerează îngerul desăvârşit trebuie venerat până şi de cel mai de pe urmă om”. Cu alte cuvinte, ceea ce-l face pe înger să fie deplin în condiția sa și pe om să fie adevărat, înțelept și să intre într-o relație fraternă cu îngerii este contemplarea aceluiași adevăr. Într-un fel, afecțiunea noastră pentru ei e ca pentru frații mai mari întru cunoaștere și iubire sau, după alte mărturii ale primelor secole creștine, e o „prietenie spirituală”. Îngerii indică sensul unui parcurs, al unei ascensiuni lăuntrice și spirituale, și doar astfel își îndeplinesc menirea. De aceea aripile au un simbolism esențial: în relația cu îngerul suntem stimulați, uneori ca într-o luptă, să trecem dincolo, să urcăm, să ne depășim blocajele într-un orizont de posibilitate pe care el, îngerul, îl întruchipează exemplar.
De fapt, de ce are lumea noastră nevoie de îngeri?
În fond, a-i înțelege pe îngeri înseamnă a înțelege rostul lor în creație. Ei sunt primii creați, partea nevăzută a creației, și ilustrează posibilitățile unei existențe pur spirituale, beneficiind de libertate față de limitările materiei și de capacitatea unei cunoașteri care sporește continuu și se dăruiește continuu. Îngerii sunt puntea între necreat și creatul sensibil, între incorporal și corporal. Fără ei, lumea ar fi incompletă. Dar pe lângă funcția lor în creație, ei apar ca mediatori, ca epifanii ale prezenței lui Dumnezeu, pe care îl comunică muritorilor. Din perspectiva teologiei creștine, dacă privim cu atenție textele, îngerii își pun capacitatea mediatoare în slujba unicului mediator între Dumnezeu și om: Hristos. Aici se deschide un nou capitol al rostului lor în lume, pentru că din agenți ai revelației, după Înviere, devin slujitori ai trupului mistic al lui Hristos, adică ai Bisericii în sensul său cel mai profund. Ei fac posibilă o proximitate a nevăzutului care devine cumva sensibil, se face simțit, interferează cu lumea noastră.
Unde stau, unde pot sta îngerii în noi? Și unde nu pot sta?
Nu stau în noi, nu pot sălășlui în noi; se opresc la poarta noastră. Fidelitatea lor este de ordinul însoțirii, nu al seducției, și cu atât mai puțin al „invadării” propriei noastre interiorități. Bernard din Clairvaux are o foarte frumoasă punere în pagină a relației cu îngerii față de relația cu Dumnezeu: „Îngerul, notează el cu maximă acuitate, e cu sufletul, pe când Dumnezeu este în suflet. Îngerul este prezent în suflet ca un însoțitor, Dumnezeu însă ca viață”. Ce ne spune aici Bernard, marele mistic occidental? Că doar Dumnezeu, care poate vedea în noi, are și puterea de a se uni cu noi, iar această unire este la fel de intimă sau chiar mai intimă decât propria noastră viață. Îngerul e în condiția unui premergător si a unui prieten. La fel ca în relațiile dintre oameni, îngerii nu pot intra în profunzimea insondabilă a unui suflet. Dar pot sfătui, pot sta de strajă, pot consola. Unul dintre episoadele cele mai tainice, mai tulburătoare din Evanghelii este apariția consolatoare a îngerului în momentul agoniei din Ghetsimani. Mi se pare că e o confirmare supremă a rostului îngerilor în raport cu umanitatea noastră.
Și, din alt unghi: unde stau mai bine îngerii – în Tradiție, în Modernitate, în Postmodernitate?
Pentru a-i înțelege, cel mai indicat e să începem cu Tradiția. Aici vom găsi, de altfel, corpusul de texte, de imagini, credințe și idei cel mai vast, mai luxuriant, mai organic. Renașterea și diferitele forme de ezoterism ale premodernității, care nu a devenit mainstream, dar care coexistau în laboratorul de idei al epocii, au produs o bogată literatură despre îngeri. Deși modernitatea filosofică și științifică, iar mai târziu chiar teologică, în versiunea ei demitologizantă, a dorit a se debarasa de ei, îngerii reușesc să supraviețuiască nu doar prin revizitarea Tradiției în viața de credință, ci chiar și cultural. Ecouri și reinterpretări ale angelologiei tradiționale pot fi regăsite la Rilke, mă refer la epifania înfricoșătoare a îngerului din Elegii, la Klee sau la Chagall, la Walter Benjamin.
Putem lucra cu folos cu o parafrază la un titlu de carte (adorabilă) a lui Horia-Roman Patapievici și spune, a propos de cartea dvs recensitissimă despre ”Corpul îngerilor”, că ”partea îngerească decide totul”? Sau, de fapt, pînă unde bate această formulă?
Subscriu fără rezerve la formula lui Horia-Roman Patapievici. Îngerii o pot ilustra, cu mențiunea că ei comunică, nu determină. Prin ei, invizibilul se manifestă, iar această expresie a nevăzutului nu e altceva decât o trimitere la zona „deciziei”, a sensului care este și rămâne, în esență, invizibil.
ANDREI PLEȘU:
„De la Augustin și Toma de Aquino până la Duns Scotus și Ockham, de la Origen până la Bonaventura și până la fenomenologi și exegeți contemporani din toate zările, lucrarea de față se mișcă, liberă de prejudecăți, într-un spațiu amplu și policrom. În mediul academic și spiritual românesc se aude o muzică prea puțin sau deloc auzită până acum. E vorba de o reflecție vie asupra «formelor multiple ale realului», de «condițiile de posibilitate ale unor ființe pur inteligibile», de o «ontologie a intermediarului» și o «teologie a proximității». Angelologia devine, astfel, un exercițiu exploratoriu, care vizează orizonturi largi. În definitiv, ea culminează în antropologie, definind, prin contrast, limitele naturii umane. Scrisă limpede, construită subtil, nutrită de o admirabilă erudiție, lucrarea propune un autor matur și rafinat. Sub neobosita documentație a fiecărei pagini se simte palpitul unei curiozități genuine, al unei autenticități de o rară calitate, al unei angajări spirituale pentru care cunoașterea nu e un simplu depozit de fișe, ci o cale.“
Ce fel de ”divizii” și cîte anume au îngerii? Nu mă refer, desigur, la tancuri – așa cum, schimbînd ceea ce e de schimbat, se întreba Stalin despre Papă?
Obișnuiți cu o imagine edulcorată a lumii îngerești, uităm că îngerii apar în Vechiul Testament și ca „oștiri”, ca spirite combatante, angajate într-o luptă a cărei miză – viața veșnică – impune o seriozitate absolută. Treptat, arhitectura lumii angelice s-a conturat și a dobândit, în tradiția creștină, forma pe care o cunoaștem abia la confluența dintre secolele al V-lea și al VI-lea. E un proces de aglutinare a diferitelor curente teologice și spirituale care converg în opera unui mare autor, cunoscut doar sub pseudonim: „Dionisie Areopagitul”. El a dat lumii angelice, inspirat de ritmurile ternare ale gândirii neoplatoniciene, o structură triadică, cuprinzând nouă „ordine” sau „cete”: serafimi, heruvimi, tronuri, domnii, stăpânii, puteri, începătorii, arhangheli și îngeri. Dar ele nu reflectă decât „categorii” de îngeri care alcătuiesc o ordine ierarhică. De altfel, termenul de „ierarhie” îi aparține lui Dionisie, cel care a oferit pentru prima dată o viziune sistematică asupra creației și a Bisericii, o viziune cosmică și liturgică, prin cele două ierarhii: cerească și bisericească. Numărul ființelor cerești e cu neputință de aproximat, iar autori de mare prestigiu în lumea creștină, precum Sfântul Grigorie din Nazianz sau Sfântul Ioan Gură de Aur, lăsau poarta deschisă spre existența și a altor ordine, pe care aici, pe pământ, nu ni le putem reprezenta. 
Chiar: ce fel de cunoaștere putem avea despre îngeri?
Întâi de toate, o cunoaștere care pornește de la rolul lor. Cuvântul „înger” înseamnă „mesager”, desemnează funcția, nu natura. Apoi, o continuă aproximație a condiției lor spirituale, a alterității lor față de propria noastră condiție. De fapt, temeiul oricărei cunoașteri este experiența. În cazul nostru, o experiență de credință, pentru că îngerii nu se lasă „experimentați” pentru a fi studiați, ci pentru a comunica un sens. Ei sunt o prezență a sensului în relația cu Creatorul. De-a lungul istoriei, experiența de credință, individuală și comunitară deopotrivă, a dat naștere unei reflecții teologice, filosofice, spirituale, a inspirat forme de creație artistică, ele însele o reflecție cu alte mijloace. Prin urmare, avem o cunoaștere nemijlocită, transmisă de tradiție, dar actualizabilă oricând, și o tradiție intelectuală, o istorie a discursului despre îngeri, deci o cunoaștere mijlocită, însă nu mai puțin stimulatoare.
Una dintre marile provocări – în multe situații, în fapt – este ceea ce se cheamă ”trecerea de la discurs la realitate”. Cum trec îngerii din discurs în realitate?
Știu că în imaginarul grăbit al zilelor noastre a vorbi despre îngeri este ca și cum ai fabula sau ai lăsa irealul să invadeze realitatea noastră atât de preocupată de ea însăși! Dar în orizontul credinței, îngerii sunt realități cotidiene, familiare, nicidecum figuri de stil. Îmi amintesc de felul în care își începe C.S. Lewis cartea Despre minuni: întâlnise o singură dată în viață o persoană care pretindea că văzuse o stafie, dar nu credea în nemurirea sufletului și nici nu a crezut după vedenie. Susținea că totul trebuie să fi fost o iluzie. C.S. Lewis sublinia că „a vedea nu e totuna cu a crede”. Așa cum la întrebarea despre existența minunilor nu se poate răspunde dacă susținem o filosofie de viață care exclude supranaturalul, nici despre realitatea îngerilor nu vom putea afirma altceva. „Ceea ce învățăm din experiență depinde de ce tip de filosofie punem în practică”, spunea el, susținând primatul filosofiei, adică al sensului care se manifestă prin „supranaturalul” care irumpe dintr-o dată în natură.
Ce fel de știință este angelologia?
Pluridisciplinară. E și teologie, și filosofie, și istorie a religiilor, și istorie a ideilor, dar și artă. Miezul tare rămâne, fără îndoială, cel teologic, cu ambii versanți: exegeza biblică și teologia istorică. Dar toate acestea pot fi aprofundate în contextul lor istorico-religios, în dimensiunea lor profund filosofică (de pildă, chestiunea limbajului îngerilor, o contribuție originală a Evului Mediu latin, construită pe un soclu filosofic și cu mijloacele filosofiei) sau în cea artistică. Cred că angelologia este teritoriul unei rațiuni hermeneutice care lucrează cu datele credinței prin exersarea discernământului şi nu prin practicarea suspiciunii. Gabriel Marcel făcea o distincție fundamentală între problemă și mister. Cu angelologia ne aflăm în zona misterului pe care rațiunea hermeneutică îl sondează fără a-l epuiza.
Andrei Pleșu a scris despre îngeri. Dumneavoastră simțiți ca și cum ați fi preluat o ștafetă, a propos de această generoasă și dificilă tematică?
Despre îngeri este cartea care a definit în cultura română angelologia, cu o respirație religioasă transversală, cu încărcătura sa culturală enormă, cu mizele sale spirituale. Eu am încercat să intru în dialog, preluând o serie de teme și dezvoltându-le din perspectiva constituirii lor istorice. În „Corpul îngerilor” am privilegiat tradiția intelectuală a angelologiei, pe un arc de timp de aproape 1000 de ani – o miză cam curajoasă, recunosc! –, conștient fiind că există spații de lectură adiacente, care ar putea la rândul lor face parte dintr-o istorie mai completă a ierarhiilor. Sper că cititorii vor regăsi cu plăcere teme tratate splendid de Andrei Pleșu alături de altele mai noi, venite dinspre zona medievală latină sau bizantină.
Nu pare că avem, către noi, în ultimele decenii, o literatură abundentă cu privire la îngeri. Sau e mai degrabă o percepție superficială aceasta?
Angelologia a fost oarecum ocolită sau expediată, sub forma unui rezumat al tradiției, chiar și în zona teologică vreme îndelungată. În anii 80, în Occident, medieviștii care începuseră să desțelenească terenul, redescoperind textele, remarcau puținătatea referințelor din tratatele de teologie de școală. La noi, au existat articole mai vechi sau mai noi în reviste sau în volume specializate. Din păcate, nici angelologia părintelui Stăniloae, de o mare intensitate reflexivă, nu a reușit treacă dincolo de „granițele” receptării universitare. Cert este că profilul public al acestei zone a culturii religioase a fost dat de Andrei Pleșu. Aș vrea să adaug încă două referințe de angelologie în limba română: foarte frumoasa istorie a cultului Arhanghelului Mihail în lumea bizantină, scrisă de Ovidiu Olar (Anastasia, 2004), și un volum colectiv, Arhangheli și îngeri (Deisis/ Stavropoleos, 2011). E interesant că revirimentul angelologiei, la noi, a venit dinspre o reflecție filosofică și una istorică. Volumul meu se revendică de la ambele perspective: e o cercetare istorică, interesată în egală măsură de teologie și filosofie.
Cine (ne) apără, ne livrează și un fel de pedagogie. Ce fel de pedagogie vine de la îngeri? Care sunt liniile directoare ale acesteia?
O foarte frumoasă introducere în pedagogia angelică este cartea biblică a lui Tobit, unde cel care însoțește, vindecă și apără este Rafael, unul dintre cei trei arhangheli al căror nume sunt păstrate de tradiția Bisericii. Însoțirea îngerilor este un fel de a fi pe cale împreună cu noi, de solicitudine, de discreție și transparență. Îngerii nu se fac prezenți pentru ei înșiși, ci pentru a-l manifesta pe Cel care îi trimite; au capacitatea de a face proximă prezența a ceva mai înalt decât ei. De aceea, profetului Daniel, ca și apostolului Ioan, în cartea Apocalipsei, traversată de la un capăt la altul de îngeri, li se refuză prosternarea. Îngerul e călăuză, revelator, dar nu este cauză, nu este „domn”. În pedagogia lui există o lecție care se adresează celor ce vor să se desăvârșească: este cu putință să fii strălucitor în smerenie, să fii înfricoșător de înalt în cunoaștere și totuși să rămâi discret. Medierea sa este, în fond, o ascultare; prezența sa, în relația dintre Dumnezeu și om, constituie o formă paradoxală de retragere. Aș spune că îngerul se află la antipodul orgoliului. A-l înțelege și contempla e un esențial antidot. 
Cum comunică îngerii?
Poate că e tema cea mai complicată. Cum înțelegem comunicarea dintre ființele pur spirituale? O primă ipoteză era aceea de a nega existența unui limbaj, adică a unei convorbiri, și de a reduce comunicarea îngerilor la transmiterea ierarhică a harului. Este o absorbție a funcției comunicării în spațiul unei transparențe reciproce. Dante, de pildă, e unul dintre cei care susțin această viziune. Totuși, mare parte dintre teologii medievali latini au sesizat că nu i se poate nega îngerului, ca ființă superioară, nici capacitatea de a comunica, nici exercițiul acesteia, pentru că este vorba de o perfecțiune, însă nu de una care se exprimă în ordinea naturii, ci în ordinea voinței, adică a libertății personale. Altfel spus, îngerii nu sunt ca niște „oglinzi naturale”, reflectând, fără să poată participa personal, o lumină irezistibilă. Îngerii sunt „oglinzi înzestrate cu voință”, deci cu libertate, ceea ce implică și capacitatea de a se exprima și de a intra în relație. De aici s-au desfășurat mai multe modele de înțelegere a limbajului angelic: unele considerau că exercitarea voinței este suficientă pentru ca un înger să se adreseze celuilalt, altele argumentau că este necesar, după modelul comunicării umane, să existe semne care să definească limbajul, semne inteligibile, spirituale, nicidecum sensibile. E o întreagă istorie pe care am încercat să o sintetizez, pe baza cercetărilor recente, dar care nu este relevantă în primul rând sub raport istoric, ci mai ales ca reflecție asupra posibilităților de existență ale unui limbaj non-sensibil, mental, întrebarea centrală fiind dacă „a gândi” și „a vorbi” sunt distincte sau nu.
Au multă imaginație?
Pe medievali i-ar fi pasionat enorm să discute în jurul acestei întrebări. Dacă imaginația este o facultate „sensibilă”, legată de condiția unui intelect întrupat, atunci ea nu aparține unor spirite pure. Nu știu dacă am putea acum intra în această zonă. În orice caz, aș aminti că un autor ca Aegidius din Roma atribuia îngerilor o creativitate extraordinară, o inventivitate comunicațională pe toate palierele: de la mesajele pe care și le transmit prin intermediul viziunilor inspirate oamenilor până la scrierea pe cerul empireu, ca pe un pergament, a unor mesaje, utilizând semne grafice speciale. E o viziune despre care a scris pe larg Tiziana Suarez-Nani, probabil medievistul cel mai important în acest moment pentru cercetarea angelologiei latine.
Cum se poate ține un înger aproape? Și cum se poate el îndepărta sau cum poate fi el îndepărtat? Cum (ne) păzim îngerul păzitor? Există, de fapt, la această întrebare și alte răspunsuri integral juste decât cele strict individuale?
Aici intrăm pe teritoriul experienței și al teologiei spirituale. Avem o literatură imensă despre îngerii păzitori, al cărei temei creștin este afirmația lui Hristos: „Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18, 10). Ea leagă demnitatea umană de însoțitorul ceresc, care contemplă fără încetare fața lui Dumnezeu. Putem înțelege de aici că acest însoțitor este ca un dar care exprimă valoarea fiecărui om în ochii lui Dumnezeu și, astfel, întemeiază relațiile dintre oameni. Grija divină se manifestă prin îngerul păzitor. E un semn al unei relații intime, familiare, în care Dumnezeu se manifestă milostiv și îndelung-răbdător. Această răbdare a lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi este misiunea de cele mai multe ori dificilă, trebuie s-o recunoaștem, a îngerilor păzitori, care ne stau aproape chiar și atunci când nu vrem, se roagă pentru noi chiar și când nu credem în existența lor, așteaptă să ne întoarcem doar cu coada ochiului spre ei pentru a ne întinde mâna lor invizibilă. Dar în tezaurul de experiență a raporturilor cu nevăzutul, care formează tradiția, găsim și indicii ale felului în care ne îndepărtăm de înger. Atunci când luăm calea amară a îngerului rău, cum se scria la începuturile creștinismului, în Păstorul lui Herma, de pildă, îngerul dreptății, „delicat, rușinos și blând”, este îndepărtat, ceea ce nu anulează relația și misiunea lui. E mai degrabă o distanță interioară a noastră, un refuz, o autoizolare.
Avem certitudini despre îngeri? Sau, în primul rînd, o fabuloasă istorie de proiecții și de ipoteze, uneori contradictorii unele în raport cu altele?
Cum vă spuneam, îngerii sunt o certitudine în orizontul credinței, nu doar creștine. Iar certitudinile despre ei sunt date de revelație și de experiența spirituală. De aici pornim cu fiecare nouă viață de credință și cu fiecare cercetare sau reflecție. Nu toți văd îngeri. Nu toți pot fi vrednici să le fie gazde, să le contemple aici, în această viață, făptura de lumină și inefabila strălucire. Însă experiențele validate, care alcătuiesc tradiția, sunt tot atâtea repere, zone deschise de inspirație și interpretare. În deschisul unei experiențe a întâlnirii cu îngerul, al cărei sens nu se epuizează, își află terenul fertil toate ipotezele noastre ca tot atâtea încercări ale minții de a înțelege ceea ce definește un alt registru al ființei decât cel pământesc. Pluralitatea ipotezelor, dezbaterilor, interpretărilor este – o spun încă o dată – rezultatul rațiunii hermeneutice, conștientă de limitele sale, dar nu mai puțin capabilă de a surprinde ceva din ceea ce se refuză, de regulă, conceptualizării și limbajului uman.
Ce este „corpul” îngerilor și ce este cartea dvs despre acesta? Îngerii au corp sau nu au corp? Cum împăcăm aceste două indicații care par, la nivel comun, contradictorii?
Îngerii nu au trup sensibil, așa cum avem noi; nu intră în definiția lor relația cu un corp căruia să-i dea viață. În alegerea titlului, am aplicat o distincție între „trup” și „corp”, venită pe filieră fenomenologică, altfel spus, foarte schematic, între corpul organic, a cărui conștiință o am, pe care îl numesc „trup”, și corporalitatea față de care am un raport de exterioritate. Or, în angelologie a existat o vreme ipoteza „corpului subtil”, adică a unei forme de corporalitate situată la mijloc între imaterialitatea absolută a Creatorului și materialitatea sensibilă. Era o formă de a gândi unitar creația în registrul unei corporalități cu diferite grade și proprietăți. Ipoteza ținea, desigur, de cadrul cosmologiei antice, însă sensul ei ne interpelează și astăzi: cum gândim diferența dintre Creator și creat? Cum imaginăm condiția mediatorului între inteligibil și sensibil, fără a echivala corporalitatea cu vizibilul? Mai importantă decât această ipoteză, care a jucat un anumit rol și în restabilirea cultului icoanelor îngerilor, a fost încercarea de a înțelege corporalitatea aparițiilor îngerilor în lumea noastră. Dacă sunt ființe pur spirituale, cu ce fel de corpuri ni se înfățișează? Aici răspunsurile au variat: de la corpul asemănător norilor, un fel de „agregat” obținut din condensarea aerului și a apei, până la corpul, am putea spune, „imaginal”, a cărui vizibilitate, reală, este de ordinul viziunii lăuntrice, și nu al senzorialului. În fine, o istorie întreagă, pe care abia am schițat-o în capitolul central al cărții, mergând pe urmele unei mari savante, prima, după știința mea, care a întreprins o „genealogie” a acestei teme: Barbara Faes de Mottoni.
A propos de borne, ce e director, ce face scheletul tare de idei pentru, bunăoară, „o ontologie a intermediarului” și o ”teologie a proximității”?
Sunt două formule prin care am încercat să definesc angelologia: pe de o parte, ea este o reflecţie asupra statutului ontologic al intermediarului, asupra condiției mediatorului între fiinţa divină şi cea umană, iar pe de alta, dată fiind funcția mediatorului de a-l comunica pe Dumnezeu, angelologia descrie un „loc hermeneutic”, spațiul întâlnirii, în care ambele capete ale scării lui Iacob se află față către față prin transparența îngerului. Angelologia este o teologie a proximității, adică vorbește despre felul în care Dumnezeu devine „aproape”, ne vine în întâmpinare, ni se alătură pe cale, pentru că îngerul face cu putinţă întâlnirea celor de care este „aproape”. El se află în preajma lui Dumnezeu și în preajma oamenilor, contemplă tăcerea inefabilă a Creatorului și totodată le vorbește oamenilor pe limba lor. Nu este nici divin, dar nici uman, fiind chip al transcendenței pentru oameni, un semn al proximităţii acesteia.
Notă: acest interviu a fost publicat și în numărul din luna decembrie 2017 al revistei Orizont.
