Ariana ROSSER MACARIE
Cum să fii fericit în România?
Condiţia numărul unu: să nu părăseşti România. Never for good. Să trăieşti în ea, să împarţi cu ea şi cele bune, şi cele rele. Altfel rişti să te molipseşti de maladia tânjitului. Totală, incurabilă. Cazul meu, devenit cronic. Deşi, în 27 de ani, am bătucit cerul venind la tratament – la cure prelungite de acasă.
Și fiindcă o răcoreală în plus nu strică, am să dau drumul artile- riei grele – prezentă şi la propriu, veţi vedea – povestind cum am în- tâmpinat Ziua României: nu patetic înălţător, ci de-a dreptul patetic lacrimogen.
E 1 decembrie 2016. Ziua României. Sunt la Bucureşti. La radio, imnuri, cântări patriotice, folclorice, veselie mare, de petrecere. Și intru în atmosferă. Calc rufe şi, deodată, îl aud pe Tudor Gheorghe: „Aceasta este ţara mea (pielea găinii, din cap până-n picioare) / Aici e neamul românesc (nisip, ţepuşe, câlţi în ochi), / Aici aş vrea eu ca să mor (pârâiaşe repezi, harnice, de nestăvilit), / Aici aş vrea eu să trăiesc (ru- pere dezlănţuită de zăgazuri)!“ Mă frâng de mijloc, mă învârt în cercuri oarbe prin casă într-un bocet patriotic, de zi mare. Înnod sub bărbie lacrimi cât oul de porumbel. Năvala lor îmi inundă obrajii, şiroiesc nestăvilit, nu le pot opri. O iubire de ţară fără vitrină, în singurătatea mea cea mai singură şi mai sigură – aşa aş gândi, dacă m-aş opri. Dar nu mă pot stăpâni. Stai puţin, îmi zic după un timp, ce te-a apucat? De ce plângi? De jele? Da! De bucurie? Da! Hotăreşte-te, laie sau bălaie! Să fie de fericire? De ce atâta risipă a boabelor mele preţioase de mărgăritar? Într-un impuls de moment – hrănit şi de anunţul, prins din zbor, al unui reporter aflat la faţa locului cum că fiecărui gură-cască i se împarte o porţie de fasole cu cârnaţi (my very, very, very guilty plea- sure) –, decid să descind de urgenţă la Arcul de Triumf. Fac şi plim- barea zilnică, văd şi tancurile, văd şi uniformele cele noi ale tuturor armiilor terestre, navale şi aeriene. Și le mănânc şi fasolea!
