Interviu FLORIN ONCESCU: Necazul meu, ori bucuria mea, e că presiunea de a scrie nu dispare

Dialog exclusiv Lapunkt între Florin ONCESCU şi Cristian Pătrăşconiu.

Cum vine acum peste tine România?

România vine peste mine zi după zi, în nenumărate moduri. Prin ziare şi reviste româneşti consultate pe internet, prin facebook, prin câteva bloguri, prin mesaje de e-mail de la prieteni. Prin telefoanele pe care mi le dă sora mamei pe fixul de la birou, pentru că are „minute la internaţional”. Prin facturile la gaz şi electricitate pentru apartamentul păstrat în Bucureşti, achitate tot prin internet. Prin colegul român care vorbeşte la telefon cu nevastă-sa, cu voce tare, pentru că-i cam surd. Şi lista poate continua.

A fost vreun moment cînd ai crezut că ai lăsat România DEFINITIV în urmă?

Nu-mi amintesc de un astfel de moment. Îmi amintesc de momente de iritare când cei apropiaţi mie mi-au contestat realismul propriilor mele planuri şi convingeri. Acum am ajuns la un fel de pace. Fiecare cu planurile lui, cât timp nu intră în aplicare mâine.

Situaţia mea nu-i dintre cele mai comune. Sunt nomad, din cauza muncii, dar şi a firii mele. Sunt inginer de aviaţie şi, din anul 2000, lucrez nu ca angajat „direct” al unei companii, ci într-o poziţie de consultant, prin intermediul unei agenţii. Companiile şi agenţiile se schimbă întruna, la fel şi locul de muncă. Iar când schimb locul, schimb şi ţara. De obicei, pendulez între Canada şi Statele Unite, dar am avut şi un „tur european” de trei ani, încheiat la sfârşitul lui 2014, prin Elveţia, Slovacia şi Austria. Acum sunt iar în Statele Unite.

Această mobilitate mi-a atenuat, cumva, „tormentul existenţial” asociat statutului de român canadian. Canada nu mai poate aspira să atârne tot cât România în balanţa preferinţelor mele. Iar relaţii de amor cu alte ţări nu cred că mai am timp să pun la cale.

Unde anume încadrezi „despărţirea de România: la „despărţiti brutale”, „despărţiri accidentale”, „despărţire lentă”, „despărţire tandră”? Sau poate altundeva, la o altă subcategorie?

Pentru mine, despărţirea de România n-a fost „brutală”. N-am „rămas” în afară, n-am trecut Dunărea înot, în vremea comunismului. Am plecat în 1995, adică la 5 ani după ce se dăduse voie.

O văd ca pe-o despărţire accidentală. N-a rezultat dintr-o obsesie de tinereţe pe tema plecatului în vest, pentru că n-am avut aşa ceva. N-a fost nici urmarea unei experienţe din România postcomunistă care m-ar fi dus „pe culmile disperării”. Unele perspective de-atunci şi de-acolo mă atrăgeau.

Aparent, a avut un caracter planificat, pentru că a constituit deznodământul unui parcurs banal de obţinere a rezidenţei într-o altă ţară. În realitate, totul a început cu completarea unui formular de emigrare, într-o doară.

În 1992-’93, pe când eram încadrat asistent la Politehnica din Bucureşti, am fost plecat în Franţa, un an întreg, pentru un stagiu de perfecţionare. Erau anii de pionierat de după Revoluţie, când candidatul la stagii în străinătate îşi pasa singur mingea şi tot el trăgea la poartă. Mai pe înţeles spus, mi-am căutat singur departamentul universitar vestic dispus sa mă primească, apoi mi-am depus dosar de bursă la o organizaţie tot vestică despre care auzisem din presă.

La Lyon, pentru că acolo am ajuns, mi-am completat un nou dosar, unul de emigrare în Quebec, urmând îndemnul unui braşovean foarte bon-viveur care cred că mai predă la Braşov şi astăzi. Deşi nu e o ţară, ci doar o provincie a Canadei, Quebec-ul are propria sa politică de imigrare, una care merge mână-n mână cu politica de protejare a limbii franceze. Eu, braşoveanul şi alţii de la Lyon ne-am trimis prin poştă formularele completate, pe adresa unui consulat al Quebec-ului din Belgia. Această acţiune a determinat, aproape doi ani mai târziu, plecare mea de la Bucureşti la Montreal. Mai întâi m-a ajuns dosarul din urmă, expediat din Belgia la Bucureşti pe canale funcţionăreşti de ambasadă. Apoi s-au îmbarcat în această idee a plecării, fără nici o ezitare, trebuie s-o spun, nevasta şi băiatul nostru, elev în şcoala primară.

Sintagma „despărţire lentă” cred că bate spre ideea unei despărţiri „pas cu pas”, de a cărei evoluţie subterană nu eşti conştient şi de care devii conştient într-o bună zi. Pot să înţeleg acest proces, cred că am citit mărturii care-i confirmă existenţa, însă eu nu l-am trăit. E ca povestea despre „îmbătrânirea lentă”. Nu am conştiinţa acestui fel de despărţire, aşa cum nu am conştiinţa propriei îmbătrâniri.

Desparţire tandră? N-am găsit nimic tandru în această experienţă.

Fugeai de ce anume? Sau, ca să fiu mai blînd: ai emigrat pentru că…?

Am emigrat din curiozitate, voiam să văd lumea, lumea vestică, pentru că prin estul comunist avusesem câteva mici escapade, în anii ’80. Începusem deja s-o văd în anul petrecut în Franţa, dar în condiţii meschine, de viaţă studenţească. Îmi spuneam că emigrarea era capabilă să ofere alte condiţii de trai.

Să recapitulez: am iniţiat acest proces de emigrare în primăvara lui ’93. În toamna lui ’94 aveam actele necesare, pentru întreaga familie, cu valabilitate de un an. Ne-am înscris la limită în acest termen. Eu am plecat în februarie ’95, singur, familia m-a urmat cinci luni mai târziu. În perioada dintre aprobarea actelor şi plecarea mea am fost foarte discret. Eram ocupat nu cu un serviciu, ci cu două, după cum voi arăta mai departe, şi n-aveam timp să mă gândesc la toate implicaţiile, dar ştiam că voi pleca. Unui prieten pe care-l vedeam rar i-am spus doar după ce el mi-a vorbit despre plecarea lui, tot în Canada. Încă aştepta decizia serviciilor de emigrare şi avea nervii praştie. Toată existenţa lui părea bulversată. L-am pus în temă cu mai apropiata mea plecare şi din acel moment a fost imposibil să mai vorbim despre altceva.

Am emigrat şi pentru că simţeam nevoia unei schimbări. În acei ani eram un inginer pasionat de scris. Mi-e uşor să îl înţeleg pe cel care eram atunci, pentru că am rămas la fel. În anii de liceu fusesem un elev cu aplecare spre disciplinele exacte, spre matematică în primul rând, care descoperise pe cont propriu literatura, devenind un soi de taliban al cititului, cum nu mai sunt astăzi. În ’94, două „intrări” din biografia mea păreau să indice că mergeam în direcţia bună. Pe parcursul întregului an, în paralel cu munca mea de asistent la Politehnică, am fost angajat la timp parţial al unei edituri cunoscute, pentru citit manuscrise şi scris scurte texte de coperta a 4-a. În vară am câştigat concursul de debut în proză al unei edituri mai puţin cunoscute, iar cartea a apărut în toamna aceluiaşi an. Plecarea în Canada, în loc să-mi faciliteze transformarea din inginer în individ dedicat scrisului, mi-a stopat-o. În lumea canadiană, ingineria a acţionat ca un colac de salvare, pe care nu mi-am putut permite să-l abandonez. Din această unică perspectivă, poate că plecarea din România a fost consecinţa unei erori de judecată.

Am vorbit numai de motivele mele, deşi pentru mine emigrarea a fost o afacere de familie, după cum am spus. Nevoia unei schimbări radicale a simţit şi nevasta, cu siguranţă. Cât despre fiul nostru, care avea 9 ani pe-atunci, la el a fost curiozitate în stare pură.

Cum îşi duce cu sine ţara din care provine, ţara de origine un emigrant?

Vorbim între noi în limba noastră. Cu accent. Uneori ne recunoaştem după caracteristici superficiale, cum ar fi modul de a ne tunde şi de a ne îmbrăca. Alteori, auzindu-ne vorbind aceeaşi limbă prin magazine, ne ferim unii de alţii. Mai important, ţara din care-am plecat (şi mă gândesc la România anilor ’90, care nu se dezmorţise încă din tiparul comunist) ne e impregnată în modul de a gândi. Suntem mai reticenţi faţă de propunerile de asigurări pe viaţă (în tinereţea noastră nimeni nu vorbea de aşa ceva!). Suntem mai politicoşi faţă de colege (nu le trântim uşa în nas!). Suntem ranchiunoşi faţă de colegul tânăr care ne-a fost pus şef (la ăştia experienţa nu contează!), iar dacă tânărul râzgâiat e român, simţim că ne sufocăm. Îl bârfim îndelung pe colegul cu studii postliceale pus şef peste inginerii din producţie (diplomele universitare sunt doar pentru imigranţi?) şi ne calmăm numai când aflăm că-i ginere de director (ca la noi!). Ba, chiar, într-o „gated community” din Statele Unite, la fel ca pe aleile unui cartier de blocuri de la Bucureşti, ne simţim proprietari pe locurile de parcare comune („să-i ridic ştergătoarele?” – îmi consult nevasta, privind spre maşina vinovată).

Suntem diferiţi, dar avem ceva în comun. Statistic vorbind, felul nostru de a fi poartă amprenta ţării.

Este România, pentru tine acum, în mod aparte, un fel de Itacha? Altfel spus, este ea o ţară pe care speri, cîndva, într-un tîrziu, într-un final, să o regăseşti?

Da, am această speranţă. Şi nu-mi văd întoarcerea acasă ca pe-un răspuns la vreo chemare mistică, ci ca pe o acţiune ghidată de pragmatism.

După decizia de a te îndepărta de România, cum venea şi, de fapt, cum vine acum cultura română către tine? Intuiesc că au fost mai multe etape, mai multe tipuri de relaţionare culturală…

Sper că nu te referi la cultura înaltă, orice s-o înţelege prin asta, pentru că n-aş prea şti ce să răspund.

În continuare sunt atent la ştirile despre viaţa culturală a României, mai atent decât la ştirile similare din Statele Unite (Canada pare ieşită din competiţie, pentru mine). Îmi propun mereu să văd filme româneşti noi despre care se vorbeşte, dar de-o vreme mă simt depăşit. Când ajung în ţară, mă aranjez mereu să merg la teatru, iar tururile prin librării sunt o parte importantă a programului meu.

Citesc în paralel cărţi în engleză şi română. Citesc puţin şi lent, dar zi de zi, deci pot spune că citesc întruna. Din România, mă interesează cărţile de reevaluare a istoriei noastre vechi şi noi (Lucian Boia, Neagu Djuvara, V. Tismăneanu), cărţile de proză, preferabil nu foarte voluminoase (O. Nimigean, Dan Lungu, Adrian Buz, Ionuţ Chiva, Petre Barbu, Răzvan Petrescu, C.M. Ungureanu – inclusiv teatrul, Adina Popescu, Luminiţa Marcu – cartea despre Spania, Petru Cimpoeşu, etc.), eseistica, jurnalul (Sebastian, evident), unele volume de poezie (inclusiv o antologie coordonată de Comartin – Vonca), unele volume de interviuri (cele două, realizate de C. Pătrăşconiu cu intelectuali ai dreptei politice).

Uneori, mă loveşte un interes brusc pentru folclorul nostru şi bântui pe youtube în căutarea înregistrărilor cu Maria Lătăreţu, Sofia Vicoveanca, Domnica Trop ori ţambalagiul Toni Iordache. Alteori, caut îndelung prin Marele Dicţionar Geografic al României, de la 1900, şi prin datele recensământului de la 1930 amănunte despre locurile din Dobrogea în care s-au născut şi au trăit bunicii mei din partea mamei.

Etape ? Există etape, dar ele ţin mai mult de progresul tehnic despre care tocmai am amintit (youtube, bibliotecile online). Altfel, eu nu evoluez. Sunt mereu cu un ochi în ograda casei (România) şi cu un altul aiurea. Evident, ceva s-a schimbat. Acum trăiesc în Statele Unite şi, fără să vreau, îl aud mai des pe Trump spunând prostii decât pe Ponta.

Ce nu mai poţi recupera – inclusiv în sens cultural – din România şi ţi-ai dori să poţi recupera?

Nu sunt adeptul acţiunilor de recuperare. Nu al acelor acţiuni declanşate de dorinţa unică de a recupera, simţită ca un imperativ moral. Am văzut ce se alege din cărţile necitite şi rămase în urma mea, într-un apartament în care n-am intrat pentru aproape patru ani. Rămân necitite.

Logica îmi spune că am pierdut cu siguranţă ceva trăind 20 de ani departe de ţară, însă nu mă apasă acest sentiment. Într-un fel, nici nu mă consider plecat.

Nu am nici sentimentul că, prin simplul fapt că am plecat din ţară, am izbândit în vreun fel. Deşi… uneori mă încearcă această vanitate, pentru că-i omenească. Când aud că preşedintele Iohannis este proprietar de locuinţă în Florida (ştire falsă, probabil), ori că vreun director de la Bucureşti câştigă atâta bănet pe lună, îmi spun: uite, pentru că am plecat din România, aşa ceva intră şi în bătaia săgeţilor mele, dintr-o leafă de inginer oarecare.

Cum se naşte, în străinătate, proza ta? Ceea ce scrii tu este minimalist, esenţializat. Cum scrii  aşa ceva acolo?

Întrebările par făcute pentru cineva, un român plecat acum 20 de ani din România, care a reuşit mult mai bine decât mine, în scris, ori în alt domeniu, nu mi-e foarte clar în ce. Încerc să dau nişte răspunsuri oneste, conştient că distanţa dintre lauda de sine şi deplângerea propriei sorţi e mică.

Proza mea este minimalistă şi ca ton, şi ca volum. S-ar putea spune că scrisul meu are un ton adaptat volumului, numărului cărţilor şi paginilor scrise de mine.

Eu aproape că nu scriu. Necazul meu, ori bucuria mea, e că presiunea de a scrie nu dispare. Cel mai mult îmi place să-mi petrec zilele libere în casă, citind şi amăgindu-mă că mă pun pe scris. N-am alte hobby-uri, nu fac suficient sport, nu-mi place să-mi îngrijesc maşina, nu repar nimic, nu zugrăvesc, etc. Scriu ce scriu pentru că e singurul fel în care ştiu să scriu. În străinătate sau în România, e aceeaşi poveste pentru mine.

De ce ai continuat să scrii – şi anume, în limba română – acolo, în disapora, în străinătate?

Din acelaşi motiv pentru care aş fi continuat să scriu, ori să încerc să scriu, rămânând în ţară. Nu-mi explic de ce am început, nu-mi explic de ce nu mă opresc. Pare să fie vorba de plăcere în stare pură.

Cât despre limbă, abia scriu în română, cum aş putea să iau în calcul scrisul într-o altă limbă? La câţiva ani după venirea la Montreal, mi-am tradus totuşi o carte, a doua, în franceză, dar n-am convins un editor cu ea. Am abandonat acea cale destul de repede, când am constatat că franceza, în loc să devină prima mea limbă de comunicare, cum s-a întâmplat în cazurile unor faimoşi scriitori „de origine română”, a devenit a treia, nu numai după română, dar şi după engleză. Mai departe, traiul departe de Montreal a făcut şi mai clară această constatare.

Visezi în română, numai în română acum sau şi în alte limbi?

Visez puţin şi visez în imagini, nu în cuvinte. Însă, dacă am avut vreodată un vis în care un cuvânt a jucat un rol, atunci el a fost, cu siguranţă, în română.

Pe de altă parte, nu dau nici o importanţă viselor. Am uneori, ca toată lumea, dar le uit repede. Acum citesc o carte „a viselor”, de W. Burroughs. Am încercat să-mi prind şi eu măcar un vis. Am stat la pândă vreo lună, cu un carnet şi-un pix lăsate lângă pat. Într-o singură dimineaţă mi-am surprins mintea lucrând la prelungirea unui vis. Am pipăit mocheta, lângă pat, şi-am constatat că uitasem să las carnetul acolo.

Pentru proza ta, străinătatea este în vreun alt fel motivaţională decît fusese, pînă la plecare, România?

E foarte bine pusă întrebarea. S-a remarcat cum experienţa exilului a stimulat dorinţa multora de a se pune pe scris. Odata plecat de-acasă, omul simte nevoia să-şi justifice acest efort, faţă de el însuşi şi faţă de alţii. Mai mult decât atât, capătă conştiinţa faptului că are ceva de spus.

Eu nu mă văd înscris în acest tipar. Eu cred că străinătatea îmi alimentează proza exact în acelaşi fel în care o făcuse România, înaintea plecării mele. Scrisul e reacţia mea la agresiunea mediului. Este, în acelaşi timp, modalitatea aleasă de mine pentru a participa la marea veselie şi pentru a fi băgat în seamă. Unii spun bancuri multe la petreceri, alţii postează întruna pe facebook, eu am ales scrisul.

Cum eşti aproape de România cînd nu eşti aici, în ţară, cînd eşti în Vest, în SUA, în Canada?

Cum am spus. Prin facebook, e-mail, telefoane, internet. Prin cărţi citite, filme văzute, muzică ascultată. Prin grija pentru câţiva dintre cei de-acasă.

Ar mai fi de adăugat tendinţa naturală a unuia care călătoreşte de a compara întruna ceea ce vede nou cu ceea ce cunoaşte bine („Avem şi noi”, spunea deseori socru-meu, plimbat de noi pe la Bratislava). Însă, în cazul meu şi al consoartei mele, comparaţiile făcute în mod spontan nu mai introduc întotdeauna România în ecuaţie. În 2014, în Austria, regretam uşurinţa închirierii unui apartament în Statele Unite, în timp ce acum, în Statele Unite, regretăm locuinţa închiriată în 2013 în centrul Bratislavei. Şi tot aşa.

Şi, cumva în oglindă: cum anume te simţi departe de ţara în care te-ai născut cînd revii în ea?

Înteleg întrebarea ca fiind despre posibilele mirări, iritări, nemulţumiri ale românului stabilit în străinatate pe timpul vacanţelor petrecute în România.

Nevasta mi se plimbă singură pe Calea Victoriei şi, fermecată de priveliştea unei cafenele, dă cu piciorul într-o bornă de ciment crescută din trotuar, spre sfidarea oricărei logici. Urmează episodul pe deplin satisfăcător de la spitalul de urgenţă: aşteptare de 5 minute, medici zâmbitori, sore încurajatoare. Urmează asigurările prietenilor din Bucureşti că mare noroc a avut consoarta la spitalul de urgenţă!

Închiriez prin internet o maşină de la aeroportul Otopeni. Cer Loganul cel mai ieftin, mi se dă unul ceva mai scump, pentru că-i un Logan nou. Loganul nou are kilometrajul ajuns la 80 de mii. Uşa de la portbagaj i se închide numai după ce partea fixă a clanţei e împinsă la locul ei. Nu pot folosi radioul, pentru că nu mi s-a dat codul (îl voi primi prin telefon, când aproape am ajuns acasă – casa din Bucureşti, dupa proteste repetate). Aerul condiţionat încetează să mai funcţioneze după a patra zi din cele 19 ale perioadei de închiriere. Sunt atât de prins cu drumurile încât n-am timp să fac tărăboi şi să cer altă maşină.

Mă duc la dentist, pentru un detartraj. Pe drum, provocat de mine, taximetristul îmi spune cum şi-a detartrat el dinţii, cu 70 de lei. Dar numai pentru partea de jos. Mai nou, şi-a pus toată dantura, pe banii sorei din Italia, că el, de unde ? Iar acum, că i-a căzut jumătate din dantură (nu spune care, de sus ori de jos ?), el le-a făcut scandal şi reparaţia va fi pe gratis. Dar tot nemulţumit e. Cu timpul lui pierdut şi cu durerea lui dublată cum rămâne ? Detartrajul meu costă 280 de lei. Pentru amândouă părţile, e drept. Partea curioasă e că a durat fix 20 de minute. La Montreal, unde ne detartrăm dinţii de obicei, costă, convertit, cam de 3 ori pe-atât, dar durează o oră. E ca şi cum tariful orar al dentistului e acelaşi iar treaba a fost făcută doar pe o treime din cât ar trebui.

Pentru noi, România arată ca o maşină cu motor nărăvaş, dar cu frâna blocată. La fiecare vizită ne farmecă, ne înduioşează, ne aduce uneori la marginea crizei de nervi şi, în final, ne dă tăria s-o părăsim iarăşi, fără multe regrete.

S-au reconstruit „mici Românii” prin locurile în care ai umblat? „Mici Românii” nu doar într-un sens bun, vreau să spun…

„Mica Românie” de la Montreal are, din câte îmi amintesc, nenumărate biserici, patru ori cinci ziare, două posturi de radio, unul de TV, două asociaţii de scriitori, câteva cenacluri literare, o asociaţie a oamenilor de afaceri, multe magazine cu produse alimentare româneşti, inclusiv o cofetărie, puţine restaurante cu patroni români (nu prea rezistă probei timpului), asociaţii ale studenţilor români, o asociaţie comunitară deja cu tradiţie, proprietară a unui teren („camp”) în afara oraşului, folosit la găzduirea unor evenimente cu participare numeroasă, plus o asociaţie mai nouă, a moldovenilor. Aspectele mai puţin bune ale „Micii Românii” ţin de gâlceava pe fondurile şi relaţiile de împărţit, de ifosele artiştilor şi scriitorilor veleitari (puţinii autentici sunt, ca pe oriunde, mai rezervaţi). Eu am găsit totuşi plăcere în interacţiunea cu partea pitorească a comunităţii. Ca să-mi domolesc sentimentul de vinovăţie, mi-am tot spus că un scriitor are nevoie de documentare pe teren.

La Montreal sunt vreo 50 de mii de români. Asta mi-a permis să-mi găsesc acolo câţiva prieteni de felul celor pe care-i aveam în România. În locurile cu mici comunităţi, cum este cel din Statele Unite în care mă aflu acum, e diferit.

Ce anume din România – din ceea ce ai avut în tine sau ai dus cu tine – te-a ajutat în străinătate?

M-a ajutat şcoala făcută în România, cu siguranţă. Dar şcoala m-ar fi ajutat şi dacă aş fi făcut-o în altă parte.

PROFIL
Florin Oncescu are publicate patru volume de proză scurtă: „Dispoziție depresivă” (Ramuri, 1994), „La umbra unui enciclopedist” (Omniscop, Craiova, 1999), „Întoarcerea” (Ramuri, 2003), „Ilustrate din America” (Limes, 2007). Născut în 1960 la Constanţa, elev la Craiova, absolvent de Aeronave şi doctor în mecanică aplicată al Institutului Politehnic din Bucureşti, a emigrat în Canada în 1995, iar în prezent lucrează în Statele Unite, în industria de aviaţie. Semnează frecvent în Pagini româneşti, revistă de la Montréal (www.paginiromanesti.ca).

Cum judeci/evaluezi acum România? Întrucît bănuiesc că au fost mai multe etape ale acestei judecăţi despre România – eşti plecat de aici de aproape două decenii – cum este pentru tine România de pe urmă, România de acum? O evaluezi mai degrabă în termeni duri sau mai degrabă în termeni tandri?

Există România de la oraş, a librăriilor, a festivalurilor de teatru ori de film, a formaţiei din doi care interpretează, într-o cafenea, jazz de inspiraţie folclorică, a centrelor vechi, lustruite pe fonduri europene, o lume în mare măsură a tinerilor educaţi.

Există, apoi, o Românie de la ţară, a bisericilor înmulţite ca ciupercile, a veceurilor din fundul curţii, a canalizării care se bagă mereu la anu’, a primarului de comună care-i urmat în funcţie de cumnata lui, a ţăranilor care au auzit de vorba plagiat şi au crezut că-i ceva de bine, a bătrânilor cu pensii mici şi cu probleme de sănătate mari care, dacă nu-l regretă pe Ceauşescu, apreciază totuşi inteligenţa de maidan a unora ca Mădălin Voicu & Co.

După această îndelungă şi consistentă experienţă a „străinătăţii”, s-au schimbat radical reperele culturale pentru tine acum, faţă de cele care te ghidau acum 20 de ani, să zicem?

La 29 de ani, câţi aveam la Revoluţie, reperele mele culturale constau, în principal, dintr-o listă lungă de scriitori şi una mai scurtă de regizori de film. Listele mele aveau participare deopotrivă internaţională şi naţională, dar prima domina. La scriitori străini, în frunte stăteau confortabil Jules Renard, L.F. Céline, Gombrowicz, Joyce, Daniil Harms, Fitzgerald, Salinger, Capote şi Sabato. La români conducea Radu Cosaşu, el fiind urmat de optzecişti şi de membrii Şcolii de la Târgovişte. La film străin juram pe Fellini, Tarkovsky, Forman, Wajda, Truffaut şi Woody Allen. La film românesc, pe Daneliuc.

Pâna la 35 de ani, câţi aveam când am plecat din România, reperele mele culturale au profitat de pe urma producţiei editoriale a editurii Humanitas, a filmelor lui Lucian Pintilie, a stagiului meu ingineresc din Franţa (cu lecturi intensive în franceză din… Henry Miller şi Charles Bukowski), etc.

În intervalul de peste 20 de ani trecut de atunci am tot citit, am tot văzut filme. Totuşi, în mod surprinzător, când îmi vine în minte un personaj de carte, de cele mai multe ori e vorba de unul cunoscut de mine nu înainte de plecarea mea din România, ci înainte de Revoluţie. Faze cu Leopold Bloom, din Ulisele lui Joyce, ori cu tânărul Henri, din Parazitul lui Jules Renard.

Concluzia mea, prea puţin argumentată, recunosc, dar constatată pe propria piele, e că reperele culturale se formează în tinereţe, înaintea vârstei de 30 de ani. Mai târziu, ele nu mai pot fi schimbate radical nici măcar de o îndelungată experienţă a străinătăţii.

Experienţa distanţei crezi că poate rafina înţelegerea cu privire la ţara de origine? Altfel spus: înţelegi acum mai bine România? Acum, după ce ai făcut atîtea zeci – cred că, de fapt, sute de mii de km…

O astfel de convingere nu-mi e străină. Cred că experienţa traiului îndelungat în câteva străinătăţi mi-a dat un acces substanţial la realităţi numai bune de comparat cu realitatea românească.

Pe de altă parte, la fiecare întoarcere în ţară sunt nevoit să constat că mi-am păstrat intactă capacitatea de a mă mira de mersul lucrurilor din România.

 Cînd eşti „printre străini” (formula aceasta este cea potrivită: cu ghilimele! Fiindcă „străinii” pot fi, uneori, mai apropiaţi decît cei familiari sau familiali…), ce este mai important pentru tine atunci cînd eşti în situaţii foarte dificile: limba de origine?; lecţiile de viaţă pe care le ştii, pe care le-ai primit aici?; faptele pilduitoare care rotunjesc un caracter?; etica la purtător? Sau altceva?

Cred că reacţia mea se bazează pe lecţiile de viaţă primite de oriunde şi pe etica „la purtător”, cum bine zici. Cât priveşte asocierea dintre situaţiile dificile şi limba de origine, primul meu gând fuge spre înjurătura printre dinţi. Mai e şi rugăciunea, pentru credincioşi.

Dacă nu ai fi plecat din România în urmă cu ani buni, dacă ai fi rămas aici, ce ai fi fost acum? Ce ai fi putut, realist vorbind, să ajungi? Te-ai „proiectat” vreodată în acest fel?

Îmi place să cred că, rămas în România, aş fi fost astăzi un redactor de editură. L-am întâlnit în vară, la o terasă din Bucureşti, pe redactorul al cărui coleg de birou ajunsesem în anul dinaintea plecării mele din România. Tocmai a ieşit la pensie, dar îşi continuă munca, la jumătate de normă, plin de entuziasm. L-am invidiat, prieteneşte.