Termenul pentru masturbare care a pătruns în limba şi litera¬tura română veche, mai ales în zona bisericească, este malahie (din ngr. malachia): „Călugărul preot de va avea cu mâna păcat este malachia”. În pravilele româneşti de la jumătatea secolului al XVII lea (Îndreptarea legii, 1652) este condamnată ca mare păcat masturbarea reciprocă dintre doi călugări: „Iară de se va face malachia între dânşii, atunce să mănânce sec 80 de zile, sau să nu se priceştuiască [= împărtăşească] ani 2 şi să facă în toate zilele metanii câte 50”. Masturbarea propriu zisă, mai ales în mediul călugăresco preoţesc, este blamată într un capitol special (glava 329), intitulat „Pentru malachia, adecă cine ş bate mădulariul în mâni”:
Andrei Oişteanu,”Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură” Polirom, 2016
„Iară de va fi cineva de în partea şi rândul sfinţiei şi mai nainte de luarea preoţiei va cădea într acel păcat al malachiei, acela întâi să se canonească, de aciia să se hirotonească. Iară deacă să va face preot, va face fără minte, să fie lipsit de preoţie un an; iară de o va face cu minte după aceia, atunce să fie lipsit de preoţiea lui de tot. Iară de va face aceasta călugărul, canonul lui iaste să mănânce sec 60 [de zile] şi să facă metanii în câte 80 [de zile]” (416, p. 302; 131, p. 436).
Cât despre bărbaţii „civili”, mai ales cei tineri, pur şi simplu ei erau deconsiliaţi să se „joace” cu „mădulariul cel ascuns”, mai ales în public. Erau în epocă scrieri menite să modifice „relele năravuri” în „bune maniere”. Asta a încercat să facă şi cărturarul bănăţean Dimitrie Ţichindeal, cel cu „gură de aur”, care a publi¬cat la Buda, în 1813, Îndreptări moraliceşti tinerilor foarte folo¬sitoare:
„Mâinile tale în nădragi, la mădulariul cel ascuns, înaintea oame¬nilor să nu le bagi, nici să te scarpini, nici să te atingi de dânsul” (493, p. 162).
