Primăvara aceasta, cultura română comemorează trei decenii de la dispariția lui Mircea Eliade (22 aprilie 1986), ca și un sfert de secol de la asasinarea celui mai strălucit dintre discipolii săi, Ioan Petru Culianu (21 mai 1991). În contextul acesta, Eugen Ciurtin, cărturar bucureștean specializat în indianistică și istoria religiilor, a decis să evoce cele două personalități într-o serie de trei conferințe cu titlul „Maestru și discipol: istoria prieteniei dintre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu“. Prelegerile au loc la București, începând cu vineri, 11 martie.
_______________
Alina Bratosin: Stimate domnule Eugen Ciurtin, sunteți indianist și istoric al religiilor. De-a lungul anilor, o bună parte dintre preocupările dvs. academice l-a avut în centru pe Mircea Eliade. Cum arată, azi, moștenirea lui Eliade în lumea largă? Ce știe un intelectual suedez sau australian despre opera sa?
Eugen Ciurtin: Treizeci de ani mai târziu, iată… E o întrebare legitimă. Să mărturisesc din capul locului: retenția corticală prelungită în a nu scrie o carte „despre Eliade” îmi e un punct de onoare, chit că s-ar configura cu ușurință câteva, din intervențiile susținute în acești ultimi douăzeci de ani. Dacă ne uităm însă la toate volumele și fragmentele celor implicați în stabilizarea acestei moșteniri, vom vedea repede un grafic litigios. Foarte concis: celor care au venit inevitabil cu, inevitabil din și inevitabil după Eliade nu le-a reușit ce i-a reușit lui. Cu sinteza acestor lumi – România, adică și Estul european; Asia de Sud; Occidentul hiperacademic; America – și cu sinteza atâtor (sub)discipline în istoria generală și comparată a religiilor, Eliade e alt regn. Cât a putut, el a controlat (în toate sensurile) transferurile de lumi în oricare direcție: descoperirea Indiei lui în România și apoi în Occident, a anilor bucureșteni la Paris sau în Chicago, a uriașului său impact occidental în România comunistă, și așa mai departe. Treizeci de ani mai târziu el stă mai bine sau cel puțin la fel de bine pe cât stăteau alții din cei de care ne îndepărtăm în cunoștință de cauză: Max Müller în 1930, Tiele în 1932, Otto în 1967, Frazer în 1971, Cumont în 1977, Wach ori de Martino în 1985, Pettazzoni însuși în 1989… Științele nu au idoli, nu sunt paseiste, nici credule, nici ingrate. Două exemple bune și mai puțin discutate, din două duzini de valide tratamente colective recente: actele unui ultim workshop Eliade la sesiunea anuală a teribilei American Academy of Religion, editate de doi dintre discipolii săi (in)direcți, Norman Girardot și Bryan Rennie (și pe care le-am publicat în volumul 15 din Archaeus. Studies in the History of Religions, în 2011) și cartea din 2014 (în engleză la Peter Lang, în română la Polirom) a lui Moshe Idel. Două trăsături majore ale posterității: întâi, statura invadatoare a biografiei în operă, re- și răselaborată, câteodată până la indiscernabil, cu toată pacostea anilor ’30 și gravitatea erorilor lui, asupra cărora fusese obligatoriu să se pronunțe și ceilalți, devreme ce el a fost înșelător foarte. Apoi: nimeni nu a elaborat și susținut un proiect de Ediție critică completă Eliade, mari porțiuni din operă fiind și azi – îmi cer dacă e nevoie scuze: dar el știe ce zic – vraiște. Așa stăm. Oricum, umbra de gorun a lui Eliade a fost prea puternică, proiectul lui general a fost mult prea personal ca să poată fi cu adevărat și bine mistuit, și în nici un caz cu atuul ridicol ruralizant al naționalității comune vărsat într-o disciplină cu statut, comunități și criterii universale. În termeni mai fermi de legacy, Eliade nu a lăsat în România decât amintiri: nu o școală, nu instituții, nu un cadru, nici un proiect în istoria religiilor. Proiectul lui a fost susținut cât a ținut viața lui. Cadrul, școlile, instituțiile, disciplina însăși în toate articulațiile ei înseamnă cu mult altceva. Asta era și mai e, cred, de deprins, și așa îmi permit să-i mai plictisesc pe colegii și prietenii Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei. La altceva trebuia și, cred, încă trebuie umblat.
Să vin însă și la intelectualul suedez, sau cel australian… E de semnalat că ați spicuit exemple de robustă inspirație anglo-saxonă și protestantă. Or, acum mai bine de zece ani am purtat cu Cătălin Avramescu o polemică amicală în patru seturi (cu tie-break la cititorul de Idei în dialog și Revista 22). El presupunea că Eliade ar fi fost supraevaluat, eventual mult; eu presupusesem mereu contrariul. E mai alunecos decât pare: cartea sa despre istoria intelectuală a figurii canibaliere pornește de la o pagină din Montaigne pe care, arătam atunci, primul care a comentat-o adecvat și pătrunzător în aceeași română a fost chiar Eliade (în 1934). Nu e păcat să ecarisăm scurt înainte să luăm notă de relieful personajului? Dar da, conformația lăuntrică a operei lui Eliade corespunde prea puțin direct întrebărilor pe care s-a clădit cultura erudită și științifică, educația și celelalte arome ale contextelor apăsat protestante. E o temă mare, nici măcar semnalată, deseori, cum s-ar fi cuvenit. Și apoi, vă rog să-mi spuneți, ce autori contemporani și de eventuală origine română se apucă la 50 de ani să defrișeze un teritoriu complet nou și să ajungă să dea, bine și repede, o sinteză? Nu prea am habar. Firește, între atâți eliadiști, eliadizanți, eliadofori și eliadoclaști, Religii australiene s-a tradus abia în 2012 și, pare-se, complet în gol. Oricum, miza rămâne cultura afânării prin perpendiculare (fă ce a făcut el, dacă îți dă mâna, și chiar mai bine: așa am devenit pettazzonian), nu a tangentei ieftine. De atâtea decenii și în toată emisfera nordică, impactul, dialogul cu, posteritatea operei de istoric al religiilor a lui Mircea Eliade e în sfera altor istorici ai religiilor. Banalitatea asta are încă un neprevenit ce de miracol derizoriu în România.
Alina Bratosin: Cineva spunea că toți tinerii inteligenți care s-au format în România anilor ’90 au făcut o pasiune arzătoare fie pentru Mircea Eliade, fie pentru Emil Cioran. Partidul eliadizanților și partidul cioranizanților. Dvs. ați împlinit, de curând, 40 de ani. Cum vă raportați la opera „marelui înrăit“? L-ați citit cu interes? E o prezență în viața dvs. intelectuală?
Eugen Ciurtin: N-am participat niciodată la electoralizarea acestei opțiuni, în adolescență aveam bicicleta și buzunarele pline cu fiecare, și anume Cioran în dreapta. E, de foarte departe, unul dintre cei mai vii și inteligenți scriitori cu care te poți împrieteni ca să te descurci prin secolul acela dus, mai ales dacă încă ai treabă acolo. Și vai de cei ale căror probleme sunt, adică par cu totul în afara acelui Cioran degresat de nebunia certă a tinereții. Îl recitesc cvasi-integral în formă continuată și, după să zicem 1950, n-am întâlnit de pildă nici un dezgust al lui pe care să nu-l împărtășesc cu putere. Pe scurt, îmi e încă de căpătâi și, când sunt în Paris, îi fac întotdeauna izolatul omagiu necesar. Da, însă nu doar lui, e drept: căci el nu știa că 21, rue de l’Odéon fusese locuința lui Eugène Burnouf, părintele absolut al studiului buddhismului în afara Indiei, o clădire pariziană foarte încăpătoare care conținea pe la 1840 cea mai teribilă bibliotecă de manuscrise sanscrite din care a ieșit direct prima istorie a buddhismului în afara Asiei (1844 și tradusă la Chicago în 2010!), pe care Cioran a citit-o la București, cu care Cioran l-a comentat în timpul războiului pe Eminescu, care a preluat el însuși un vers buddhist tradus, cu Burnouf, în Memento mori. Asta deși noi compunem o cultură în care nu se știe nici că am admirat titluri preluate, din nou, din Burnouf, și perfect buddhiste: Zbor în bătaia săgeții. Promit să detaliez cândva, măcar pentru că ce s-a scris în privința Indiei lui Cioran, inclusiv în Franța, e mult prea aproximativ. Dar astea sunt poate amănunte: miez e în acel nefrecventat Cioran (în superlativele Cahiers) când vorbește despre un niveau spirituel. În fond, de-asta și numai de asta se recunosc, se trădează, se îndrăgostesc și eventual își și scriu cărțile oamenii. N-ai – sau ai – cu cine (pentru a nu o lungi). În asta e de altfel rezumată și istoria receptării sale, dacă nu cumva – e turnura lui – a oricărei receptări. Iar Cioran îți arată magnific – după ce și-a revenit din glod – ce înseamnă să ai ținută. În privința operațiunilor celor mai intim secrete ale minții, scrisului și restului biografiei, sunt atâtea lucruri care, după ce că nu se fac, mai trebuie și redresate.
Alina Bratosin: Cel ce se interesează de biografia dvs. află că ați locuit, vreme de câțiva ani, în India. Ce poate înțelege un european din acea lume? Cum e cu putință ca un spațiu fundamental în ordine spirituală să arate, totuși, atât de rău? În filmele documentare, vedem, mereu, o Indie dezolantă…
Eugen Ciurtin: Atingeți un punct sensibil. Când a apărut, în 2004, ediția mea din memoriile lui Johann Martin Honigberger, actualul ministru al Culturii, atent ca de obicei la proiectele colegilor, a scris un articol sagace: „Secretul indianisticii românești”. Vlad Alexandrescu nota atunci și câteva dintre stereotipurile cu privire la India prezente atât la Honigberger, cât și azi. Dar avem câțiva indianiști (cum e Vlad Șovărel) și „orientaliști” a căror muncă ar trebui mult mai cunoscută pentru ca rezultatele lor să pătrundă în densul opac al stereotipului și să facă, măcar pentru câțiva, un soi bun de lumină. Așa că vă rog să-mi permiteți să nimicesc acum „dezolantul” Indiei. Am observat că n-a făcut-o nimeni de un sfert de secol, acesta în care sute de congeneri au călătorit cum-necum acolo, mai mult sau mai puțin prevenit.
…India dezolantă?! Zeci de mii de titluri ale imperilor care au mușcat din ea au spus asta. Printre ele, după marii mughali și mulții englezi, imperiul turistic-jurnalistic-„spiritual”-documentar-global. Dezolarea eventuală e un punct apt de pornire pentru a face punte între lumi care, în primă instanță, nu se înțeleg, nu se recunosc, nu se acceptă – și asta de la Megasthene la Discovery Channel. Fapt e că India îți varsă în cap toate fricile cu care îndrăznești să te afișezi. Te străjuiește într-o doară cu tine însuți și îți arată repede că tot ce crezi despre ea, prima sută de straturi măcar, numai despre ea nu e. Secretă sincerități care aliază cruzimea primului an de femeie al unei fetițe și înțelegerea drastică a unei arhistrăbunici. Toată viața – așadar cu moartea cu tot – e mult mai la vedere. Asemeni anumitor zeități, își poate purta măruntaiele transparente. E asta dezolant? Printre zeițele contrare pe care se jură des în Europa, în occidenturi, în lume (și după unele reportaje și pe lumea cealaltă) e ipocrizia. Or, ipocrizia e infinit mai letală decât sărăcia extremă și contrastul de lumi care, în primul moment, te poate lăsa, într-adevăr, fatal perplex și fără suflu. Dar de ce ar fi dezolant faptul că India scutură turistul eventual din ins și-l poate proiecta în deplină metafizică? Vreau să vă spun, pentru că poate cititorii noștri se vor gândi la asta, unu-două lucruri despre praf.
Viața nu prea seamănă cu un rastel de eprubete apretate. Manualele tac, dar e sigur că picioarele lui Platon au fost mult mai des murdare. Condițiile de ambient ale metafizicilor tradiționale sunt mai pline de praf, și numai așa pot fi mai cinstite, ceea ce se vede în chiar felul istoria ideii de curățenie și curățiri: genealogia ei prinde abia tardiv asepticul, sterilul, laboratorul. La o adică, suprema curățenie funcționează pe bază de pact ficțional, și e una dintre camuflările ascezelor occidentale sugrumate, sublimate, sindicalizate. S-a inventat figura „femeii de serviciu” care strânge după binecunoscute procese pentru că necunoscute procese – cele de activă contemplație, autocunoaștere și deci autodereticare – au fost treptat abolite, și desigur ideologizate, fiscalizate etc. Ce nu înțelegem are aceeași portanță în noi înșine pe cât ce, cum-necum, pricepem. Vă dați seama că n-o să pledez pentru toleranța la mizerie, într-un oraș ca Bucureștii… Dar aș vrea să înțeleg. Fundalul absolut al ideii de curățenie și hățișul practicilor ei sunt întotdeauna adecvate la un tip de soteriologie. Una e să-ți ștergi praful crezând, în fundal, într-o unică și ireversibilă Creație, sau fiind un ateu postindustrial, și alta să o faci pliat pe indecidabila durată a tuturor universurilor. Și apoi, cred exclusiv într-o istorie a religiilor care descoperă și demonstrează până și asta – și convinge. Eșafodajul indigențelor – a nu avea ce să mănânci, copil fiind într-un slum din Maharashtra, contra a umple inșii din jur cu mizeria depresiilor tale galopante – ar trebui cât de cât să ne preocupe… Și mai e ceva. Din omniprezente și stricte rațiuni rituale, un indian contemporan lui Beethoven n-ar fi făcut în veci un gest similar cu al acestuia: să-și țină ascunsă oala de noapte sub pian. În atât dezolant, să luăm notă totuși și de exuberanța irezistibilă a fastului. Iertați-mă, dar „cinci stele” în India nu înseamnă un living dublu, trei draperii mai groase și un dormitor în plus, ci pur și simplu pian de concert în una din încăperi și balcoane care se deschid în grădini tropicale și mari havuzuri labirintice de folosință personală, în care personalul cel mai discret și surâzător cu putință se ocupă silențios cu – practic – ghicirea gândurilor.
În ce mă privește însă, nu m-am vaccinat niciodată (Olivia Steer, potolește-te) pentru a întâmpina bacteriologic mai cumințit exoticul de la care pornește, de trei milenii, orice prezență a Indiei, în orice uz. Am observat, cu trecerea anilor, că majoritatea colegilor și prietenilor occidentali, fie și satisfăcător armați, pățesc chestii ridicole de la un prânz mai șui sau o licoare mai îndoielnic îmbuteliată. Când am timp – și timpul are altă maleabilitate când lumina cade a Tropic – mă desfăt rătăcind încotro văd cu ochii, lăsând deoparte, cât pot, ce știu, pe străzi lăturalnice, în cartiere famate divers, în afara orașelor. Indienii mi-au dăruit cea mai intensă experiență umană anonimă. Pentru mine, e continentul competențelor insondabile în a jubila, ceea ce se întâmplă prodigios și într-un copleșitor text sanscrit (sau pali, sau gandhari…), și într-o intersecție superlativ aglomerată, și în impecabile mânăstiri buddhiste, jaine și hindu, și peste tot pe malul sărac sau somptuos al Gangelui. Și e verificarea cea mai continentală și neîntreruptă pe care o știu a faptului că nu se poate iubi pe bucăți. Nu ține. Dar și ea face la fel.
Alina Bratosin: Ce mâncăruri bune au indienii? Aveți nostalgia bucătăriei de acolo? Mergeți, în București, la restaurante cu profil indian?
Eugen Ciurtin: Din tot ce am gustat – și bucătăria indiană înseamnă un ocean de ingrediente care explodează într-un continent de preparate – n-am detectat încă nimic abandonabil. Acuma, mi-e teamă, nu prezint o portanța convingătoare pentru ce nostalgie mi-au încărcat respectivele delicii. Care sunt de altfel sistem cultural în toată regula, merinde care codifică natura și secolele de cules în șir din ea. Am cutreierat, firește, toate alternativele de Indie culinară din urbe, am fost preocupat să văd ce regiuni predomină și cum, într-o farfurie sau în tingiri mai intime, găsești rezumarea rezumată pe sponci a unei bogății care te devorează abia aflat la fața locului. Înțeleg ca pe un frate mai mic orice ins căruia i s-a năzărit, sute de ani în urmă, să caute acolo mirodenii.
Alina Bratosin Sunteți un om educat în spiritul culturii înalte, dar e de presupus că modele epocii vă ating la fel de mult ca pe noi toți. Ce anume, din așa-numita muzică ușoară (pop, rock, hip-hop, house etc.), vă e pe plac? Aveți o trupă preferată? Sau vreun cântăreț anume?
Eugen Ciurtin: Mi se pare că cea mai înaltă cultură e una transversală. Grație mamei, prima mea diplomă e totuși de pian. Asta înseamnă să înghiți o doză pentru unii letală dintr-un anume domn Czerny, poate cel mai tare exemplu că orice cultură socotită până la urmă înaltă se bizuie pe mediocrii cu rigori și hărnicii veritabil penitenciare. Dacă vom vedea așa echilibrul cu pricina, atunci, aș îndrăzni să spun că nu se poate disjunge răstit între una și alta. Solenoid, de pildă, este cât de înalt se poate în română în atâția ani, dar conține un amestec din toate módele epocii și câteva zeci de fraze pline de amănunte care la altcineva, poate la oricine altcineva, ar fi fost minore, triviale, statistice, inutilizabile. Și nu sunt. Dar să dau și nume. În fond, am scris, vrăjit, despre Dona Siminică, pe care l-am consumat cu prietenii mei în doze nemernice. Și am trecut, de pildă, acum multă vreme printr-o experiență mai inomabilă, obișnuiam să ies într-un loc subteran, între timp dispărut, de unde se putea contempla mai robust instalarea uitării. În perioada aia sufletește carstică Amy (Winehouse: trăia) era singura care mă putea face să mai dansez, nelipsită fiind de emisare ale ei, și, la fel, Chinawoman (nu venise încă pe aici). În fine, nu știu dacă ați ascultat Camille Grozza, un compozitor lejer, pop aproape, în saloanele valsante de pe la 1900. E pseudonimul lui Enescu. În fond, orice specie de omnivor își caută – pentru parcarea surplusului eventual – niscaiva pseudonime. Azi, însă, practica s-a diversificat: între nume celebre și anonime practicăm toți diverse specii de pseudonimitate, pentru care cluburile orașului – să revenim la subiect: ca instrumente de cunoaștere – n-ar trebui lepădate emfatic.
Alina Bratosin: Cu privire la figurile majore ale culturii universale, știti bine, atitudinea cărturarului de rând este extraordinar de pioasă. Chiar dacă nu-i frecventăm pe cei mari, e de rigoare să îi vorbim de bine. Să ne placă din cale-afară. Dacă Platon, Shakespeare și Tolstoi au fost beatificați de trecerea timpului – spune vulgata –, trebuie că sunt cu adevărat uimitori. Nu credeți că ar fi un joc interesant să numiți măcar un creator (din orice domeniu al culturii) pe care îl considerați nițel supraevaluat, cotat ceva mai sus decât îi este, de drept, locul?
Eugen Ciurtin: E o mare și bună întrebare, mai cu seamă când te dedici subevaluaților. Strict indicativ, chit că aș fi foarte vorbăreț: Saint-Saëns, abecedar de supraevaluare, detritus al secolului, tocilar al extazului premiat decenii la rând cu indulgența monstruoasă a pripei. Saaartre! (Dar cu Heidegger ce facem?) Anumite tezisme repetitive din Goethe, dar în nici un caz întrucât n-aș percuta la procedurile sale de sfințire a banalității depline. Dar să fiu mai decis: toți contemporanii lui Kleist în comparație cu el, i-au greșit mulți, dar îi iubesc oricum pe toți cei care au petrecut seri la rând cu el, niciodată decis între Brentano și Tieck însă. Mult mai mulți ruși, dar în nici un caz Gogol ori, mantaua obligă, Anna Grigorievna Dostoievskaia (soțul, pesemne). La noi, desigur Nae Ionescu, un autor foarte interesant, iar eu mizez că o să scoatem cândva „interesant” din vocabularul îndrituit să se pronunțe. Acum vreun sfert de secol, m-am stors și eu de pioșenii în privința-i și tot nu mi-a ieșit postura comemorativă scontată. În toate cazurile, artificialul insistenței cheamă același efect ca uitarea.
Alina Bratosin: Dacă Eugen Ciurtin ar fi obligat să trăiască într-un film, să se mute, cu toată viața sa, în atmosfera și narațiunea unei opere cinematografice, ce titlu ar alege?
Eugen Ciurtin: În nici un caz Bergman sau Tarkovski, măcar pentru că sunt alte soluții la problemele lor (iar eu dependent de mai mult soare). Poate în argentina Invasión (1969) a lui Hugo Santiago. Pentru că acolo apare Milonga de Manuel Flores, în care nu înțeleg de ce un distih, morir es una costumbre que sabe tener la gente, îi este atribuit doar celui care l-a scris, Borges. Sunt și filmele mai noi ale lui Aamir Khan în care aș glisa de bunăvoie. Dar poate Nae Caranfil vede mai bine și o să figurez, cum (stupoare!) mi-a propus, într-un film al lui. Sunt însă foarte dispus să negociez un imaginar alternativ cu opțiunile prietenilor mei. Ar avea vreun rost altminteri?
Istoria prieteniei dintre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu
Vineri, 11 martie, ora 18.30, la Librăria „Pavesiana“ din București, începe unul dintre cele mai așteptate cursuri culturale ale primăverii.
Evenimentul, intitulat „Maestru și discipol: istoria prieteniei dintre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu“, își propune să reviziteze un episod mitologic al culturii române recente: prietenia intelectuală dintre cei doi mari cărturari. De o parte, un savant împlinit și influent, întemeietor de școală în istoria religiilor; de cealaltă, un discipol genialoid, asasinat la Chicago, la doar 41 de ani, în condiții încă neelucidate.
Cursul e împărțit în trei ședințe săptămânale și beneficiază de participarea excepțională a lectorului Eugen Ciurtin, indianist și istoric al religiilor. Ciurtin a cunoscut direct pe mulți dintre colegii și prietenii occidentali ai lui Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu și promite să livreze cursanților informații inedite, culese personal, din lumea academică a celor doi.
Organizat de Inițiativa CALDERON, unul dintre cele mai puternice grupuri de acțiune culturală din București, evenimentul se adresează publicului de toate vârstele și profesiunile. Participanții nu trebuie să parcurgă vreo bibliografie specială.
Modalitatea de înscriere e simplă: cei interesați de curs trebuie să trimită un mesaj cu textul „Mă interesează“ la adresa info@calderon.at. Vor primi, apoi, toate detaliile necesare (o prezentare amănunțită a celor trei ședințe, calendar, taxă de participare, modalitate de plată etc.).
••••••••••••••
Descrierea completă a cursului: www.calderon.at/maestru-si-discipol/
••••••••••••••
Înființată în septembrie 2013, Inițiativa CALDERON organizează conferințe cu mari personalități ale vieții publice românești, un club de lectură, cursuri de formare intelectuală. Cele aproape 100 de evenimente CALDERON de până acum au avut invitați de talia unor Maia Morgenstern, Dan C. Mihăilescu, Radu Paraschivescu, Mihail Neamțu, Sever Voinescu, Carmen Mușat, Sorin Antohi, Mihaela Irimia.
