În ziua aceea, Abdulla descoperise un fel de asemănare între vasul de aramă şi chipul cafegiului. Ceva din chipul lui se regăsea şi la ibric, poate culoarea pielii sau curbura nasului. Sau invers, cu trecerea anilor chipul lui începuse să semene oare cum cu ibricul de aramă. Altfel, continuase cafegiul stârnit de privirea aţâţată a lui Abdulla, toate cape tele acelea din Firida Ruşinii ar fi putut să le servească drept pildă oamenilor. Cafegiul şezuse apoi o vreme la măsuţa muşteriului, spunându-i că fusese prieten cu ceilalţi doi supraveghetori ai firidei, cei de dinaintea
lui Abdulla. De fapt, firida fusese des chisă în urmă cu numai câţiva ani. Cafegiul îşi amintea cu precizie ziua şi ora la care fusese inaugurată. Ţinea minte chiar şi ziua în care apăruseră pentru prima oară în piaţă slujbaşii de la palat, acel du-te-vino, măsurătorile, semnele puse şi, în cele din urmă, sosirea celor doi meşteri şi primele lovituri date în zidul de la Poarta Tunurilor. Pe atunci nimeni, nici chiar meşterii, nu ştia de ce se face scobitura aceea în zidul secular. Se păstrase un secret absolut chiar şi după ce totul fusese isprăvit, ba chiar şi în dimineaţa aceea memorabilă de iarnă (era în decembrie, ca şi-acum, a adăugat cafegiul), când în interiorul firidei de piatră a apărut un cap de om. Era decembrie, a repetat el, şi ningea. Capul avea părul cărunt. Fulgii de
zăpadă se învârteau prin piaţă şi părea că cerul şi capul tăiat aveau ceva în comun.
Abdulla îşi amintea că atunci auzise pentru prima oară cuvântul „independenţă“. Cuvânt care acum era la modă. Îl auzea chiar printre frazele repezite ale turiştilor străini. Firida fusese deschisă odată cu reluarea tentativelor pentru independenţă. Vechile cronici din Arhiva Statului erau pline de însemnări privind revoltele provinciilor, dar acestea se înmulţiseră mai cu seamă în
ultimii ani. Împărăţia osmană era statul cel mai puternic din epocă, un superstat, cum îi spuneau duşmanii lui, ce se întindea pe trei continente, cu douăzeci şi nouă de popoare, şase religii, patru rase şi patruzeci de limbi. Era normal ca, în mişmaşul acesta, regiuni întregi ale statului să se afle în stare de răzmeriţă, aşa cum era de aproape un an vechiul ţinut al nesupunerii, Albania. Conducătorul ei, Ali Tepelena, cel mai puternic dintre vizirii împărăţiei, după un sfert de secol de prefăcută supunere în faţa suveranului, renunţase în cele din urmă la mască şi pornise războiul. Abdulla avusese deseori ocazia să asculte discuţii despre răscoale, ba chiar să se bage şi el în vorbă, dar nici odată nu-i trecuse prin minte că avea să vină ziua în care el va fi numit supraveghetorul „pietrei de luare-aminte“, care întruchipa în cel mai ciudat mod tot ceea ce se
spunea, se gândea sau producea groază în legătură cu independenţa popoarelor.
Ceasul din vecinătate bătu de unsprezece ori. Piaţa era aproape plină. În mulţimea care-i dădea dureri de cap cu agitaţia ei nebună îl zări pe medic, care se apropia cu un aer voios. Era ziua obişnuitei vizite din săptămâna aceea.
Firida Ruşinii
Ismail Kadare
(roman)
Traducere din albaneză de Marius Dobrescu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
©Humanitas Fiction 2016
— Bună dimineaţa, Abdulla, zise el vesel.
— Bună dimineaţa, răspunse Abdulla, plecându-şi capul.
— Cum îţi mai merge? întrebă celălalt, ridicându-şi privirea spre firidă. Când ai nunta?
— Săptămâna viitoare, spuse Abdulla şi simţi cum se îmbujorează.
— Oho, făcu medicul, aşadar foarte curând. Îşi frecă bucuros palmele, apoi adăugă: Îl vedem puţin pe frumuşelul ăsta?
— Sigur că da, zise Abdulla şi se repezi să pună scara de lemn sub firidă.
Gărzile cu suliţe în mâini priveau cu coada ochiului spre mulţime. Medicul urcă repede treptele, îşi lăsă trusa în colţul firidei şi, aruncând o privire spre cap, începu să-l atingă cu degetele lui agile la început pe tâmple, apoi sub ochi şi pe gât. În tot acest timp, fluiera încetişor. Îşi deschise apoi trusa, de unde scoase o sticlă şi un ghemotoc de vată şi, înmuind vata în lichidul din sticlă, începu să tamponeze cu ea locurile pe care le atinsese înainte. Scoase după aceea o sticluţă mai mică şi, cu ajutorul unei pipete, picură câteva picături din ea în globii ochilor. Cum termină şi asta, strecură sticlele şi restul de vată în geantă, şterse o picătură de lichid de pe unul
dintre obraji cu un rest de vată, după care dădu o palmă uşoară, aproape cu duioşie, peste celălalt, ca şi când i-ar fi spus: „Ia te uită, mare minune! N-ai nimic“.
— Mare minune! spuse tare, făcând o mişcare amicală cu mâna în vreme ce cobora treptele. Rămâi cu bine, Abdulla!
Abdulla îl urmări cu privirea despicând mulţimea de curioşi care, cu siguranţă, ar fi fost mai puţin uluiţi de chipul schimonosit al celui mai sinistru cioclu din lume decât de veselia pe care o afişa medical.
