Un altfel de istorie
introducere de Ion Filliti
Român verde, conservator, rusofil, de temperament sanguin- coleric – acesta pare a fi, după propria- i mărturisire, ofiţerul de carieră Grigore Lăcusteanu. Se numără printre puţinii care simt nevoia să aştearnă pe hârtie gânduri despre sine, despre familie ori despre lumea în care trăiesc. Boier oltean de clasa a doua, şcolit acasă cu profesori de greacă ori germană, se mândreşte deopotrivă cu ştiinţa limbilor rusă şi franceză. Pe aceasta din urmă o presară din belşug de-a lungul naraţiunii sub forma unor idiotisme: armăsar piafând, situaţiune brizată, trajeul mării, dizeta anotimpurilor, circulaţia sanguinară bulversată, răul ampira…
Îşi însuşeşte cu străşnicie principiul că de vreme ce eşti nobil ai obligaţii. Care sunt acelea? Să te instruieşti, să-ţi respecţi strămoşii, familia şi – fără s-o declare explicit – să-ţi croieşti viaţa slujindu-i pe cei care oferă mai mult.
Astfel, e doar de o şchioapă când ajunge în faţa lui Ion Gheorghe Caradja, domnul fanariot, şi recită în greceşte o „felicitaţiune“. Întrebat ce- şi doreşte, piciul răspunde hotărât: „Un cal“. Cu aceeaşi determinare învaţă tot ce- i trebuie unui aristocrat spre a reuşi în viaţă. O vreme îl va avea alături pe tatăl său, „virtuos, cu multă inteligenţă, literat în limba elină, amabil şi sarcastic“. În plus, cartofor faimos.
Amintirile colonelului Lăcusteanu
Text integral, editat după manuscris, cu o introducere de Ion Filitti, note de Radu Crutzescu şi un comentariu istoric de Ioan C. Filitti
Humanitas, 2015
E o meteahnă ce se va transmite şi urmaşilor. Când părintele dispare, nu- i mai e alături ca să- l stimuleze „cu nobilul său metod“. Cititorul Amintirilor trebuie să intuiască singur procedeele părinteşti de educaţie: persuasiune, discuţii nesfârşite, curea?
Oricum, după o bejenie dramatică la Braşov, în 1821, prilejuită de ridicarea lui Tudor Vladimirescu, „ucigaşul de aristocraţi“, rămâne orfan de tată. Nici mama nu-l mai
însoţeşte multă vreme în viaţă, căci moare de „dambla“.
În 1829 e silit să- şi ia soarta în piept. E înlesnit de autorităţile ruseşti de ocupaţie, care îi solicită colaborarea. Şi aici intervine un episod cu valoare de memento pentru cariera mai multor slujbaşi români: ruşii îl vor, el ezită, şi atunci e ameninţat cu escorta de cazaci. În faţa acestui argument cedează, dar admite că n-are habar de ce ar trebui să facă în noua administraţie. I se dă un ajutor. El primeşte 500 de franci pe lună, celălalt 200 de franci (şi adaosul puţin convenabil de 500 de nuiele la falangă dacă nu-şi şcoleşte cum trebuie învăţăcelul).
